Luminiţele Diasporei. Ce-i aduce pe români acasă când simt că ţara este în primejdie?

Alungaţi departe de case de mediul deformat şi sărăcit din România, mulţi români nu uită de unde au plecat şi se întorc acasă ori de câte ori simt că ţara are nevoie de ei, pentru a pune umărul la schimbare. Protestul pentru Justiţie curată de sâmbătă seara a fost un astfel de moment ce a coagulat energiile românilor din cele patru zări.
Protest la Palatul Parlamentului
Protest la Palatul Parlamentului (Captura)

O mare de lumini a strălucit sâmbătă seara în faţa Parlamentului, punctul terminus al mega-protestului declanşat de atacurile coaliţiei la putere contra Justiţiei. Printre zecile de mii de oameni prezenţi la Parlament, unde au aprins luminile telefoanelor mobile şi au transmis mesajul dorinţei de schimbare a cetăţenilor, s-au aflat şi mulţi români veniţi de la mii de kilometri de ţară, din Diaspora, oameni care şi-au lăsat baltă treburile şi s-au urcat în avioane special pentru protestul de ieri.

Ce îi mână pe aceşti oameni care şi-au făcut un rost în alte părţi şi trăiesc în ţările de adopţie mai bine decât ar putea trăi aici să se implice în continuare în viaţa României şi să dea fuga acasă când simt că ţara este în pericol? Un posibil răspuns - unul dintre multele - ni l-a dat Natalia Ginghina, una dintre "luminiţele Diasporei" ce a strălucit ieri la Parlament. Natalia este din Râmnicu Vâlcea dar s-a stabilit în Suedia de mai mulţi ani. A participat şi la protestele din februarie 2017 şi a organizat proteste şi acasă pentru angajaţii din municipiul ei, pe care ea îi considera nedreptăţiţi.

Vă invităm să citiţi declaraţiile Nataliei

Natalia Ginghină
Natalia Ginghină (Epoch Times)

"Vin în România, şi mă implic aşa cum pot şi când sunt în Suedia, pentru că am învăţat că am o responsabilitate individuală pentru cum arată şi viaţa mea privată, dar şi în comunitate. Sunt de părere că schimbarea, (r)evoluţia, nu se face nici de sus în jos, nici de jos în sus. Ambele părţi trebuie să se intereseze mai mult una de cealaltă. Rolurile pot fi oricând inversate. Politicianul ajunge după gratii. Şoferul ajunge legiuitor. Ambele părţi trebuie să aibă mai mulţi reprezentanţi demni de mii de ani de evoluţie ca specie. Din nou, asta cere efort individual. Momentan nu suntem ok. Dar sunt de părere că aşa cum trupul sănătos se poate îmbolnăvi, sufletul bolnav se poate însănătoşi. Venind aici, încerc să am grijă să fiu parte din remediul colectiv de care e nevoie.

Părinţii mei au fost muncitori pe şantier. Hidrocentrale, blocuri. Munca grea, praf, program prelungit. Frumosi şi încă tineri, unul e pensionat pe caz de boală, altul şomer. Alţii mai puţin dornici de muncă dorm în sala Parlamentului.

În 2002, familia mea pleca în Italia cu speranţa să nu mai ducă grija zilei de mâine. Italia oferea viitorul pe care România doar îl promitea de prea mulţi ani.

În 2007, când România tocmai intrase în UE şi investitorii străini aveau viziuni frumoase cu şi pentru România, iar eu primeam la 22 de ani un post de director şi un salariu lunar de 2000€ în provincie, mulţi români din jurul meu întrebau subtil ce funcţie are tata sau a cui amantă sunt.

În 2009, când dna premier îşi făcea debutul în Parlamentul European şi făcea donaţii PSD-ului, eu făceam 4 ore de navetă pentru un job de 45 minute din care îmi plăteam biletul de autobuz. Şi impresionam suedezii că vorbesc engleza deşi sunt româncă şi mă mai şi înţeleg.

În 2017, când milioane de oameni se revoltau împotriva corupţiei, un jurnalist vâlcean îmi spunea cu voce triumfătoare că nu are niciun interes să dispară corupţia. Pentru că el face mai mulţi bani dintr-un articol excepţional dar pe care nu-l publică, decât unul publicat în ziarul pe care îl distribuie gratuit.

Ştii deja, tot anul trecut, a fost şi întâmplarea cu fabrica din Vâlcea şi situaţia să fiu singura cu mesajul "justiţie imparţială" în faţa Tribunalului Vâlcea. (n.r. anul trecut, în primăvară impresionată de concedierea a doi lideri sindicali de la o fabrică din zona ei CIECH Soda Govora, Natalia Ginghina a făcut greva foamei alături de ei. În vară, a organizat un "marş în tăcere împotriva abuzului, în sprijinul drepturilor angajaţilor din România în general şi al angajaţilor CIECH.)

Acum lucrez la un centru social pentru imigranţi în Stockholm. Văd sute de oameni zilnic ce au nevoie de o felie de pâine, o bluză curată, un zâmbet. Majoritatea sunt români, mulţi dintre ei întorşi în România până se mai încălzeşte afară sau se mai întremează ei, încât să poată sta la cerşit sau să bată străzile în căutare de pet-uri sau loc de muncă.

Dar cât să dea şi străinii? Îşi pun evident întrebarea dacă românul e interesat sau capabil să aibă grijă de propria ogradă. Ambele părţi trebuie să se repare. Încep şi eu cu mine şi mica mea sferă.

Întrebată dacă s-ar mai întoarce în ţară pentru a trăi aici şi în ce condiţii, Natalia răspunde:

"Singurul oraş în care mă gândesc să mă întorc este Râmnicu Vâlcea, lângă familia mea. Aş putea face faţă situaţiei şi atitudinii la nivel naţional, dacă în oamenii pe care îi văd zi de zi, local, aş vedea solidaritate, respect, dragoste de viaţă.

Concret asta ar însemna:

1. Primarul şi/sau atitudinea lui se schimbă. Condamnat de o instanţă judecătorească, nu mai are legitimitatea să dea lecţii de comportament, să analizeze sustenabilitatea investiţiilor, să decidă distribuirea fondurilor.

2. Scade procentul de sentinţe schimbate după trimiterea la Curtea de Apel Piteşti/Craiova etc. Adică mă pot baza pe imparţialitatea judecătorilor de la Tribunalul Vâlcea.

3. Angajatorii şi angajaţii conştientizează că depind unul de performanţa şi prosperitatea celuilalt şi rezolvă situaţia salariilor (Râmnicu Vâlcea ocupa locul 4 pe ţară, din coadă).

Contractul de muncă semnat la angajare presupune că cei doi promit că vor da ce au mai bun din ei pentru un standard de viaţă ridicat. Angajatul fericit e mai productiv, vânzările cresc, salariile cresc, medicii rămân în oraş, profesorii sunt drăguţi cu elevii, copiii îşi fac părinţii mândri cu un comportament frumos, angajatul e mai fericit etc.

4. Locuitorii îşi recapătă zâmbetul şi încrederea şi lucrează la o viziune pentru oraş şi judeţ. E frustrant să vezi cât potenţial e irosit: Băile Olăneşti, Govora, Călimăneşti, Cozia, Horezu, Ocnele Mari, Oltchim, Mânăstirea dintr-un lemn, Polovragi, Voineasa, Vidra, Drăgăşani, Transalpina, Transfăgărăşean, Sibiu-Bucureşti etc.

5. Măcar 1% dintre locuitorii oraşului îşi cer şi apără drepturile, solidar, chiar dacă nu sunt afectaţi direct. E afectată comunitatea, toate elementele ei, de meniu sau sociale, deci indirect fiecare individ e afectat. Exemple de situaţii în care cineva se poate implica ar fi: groapa de gunoi de la Măldăreşti, managementul CIECH Soda (fostele USG), privatizarea Oltchim, închiderea liceelor profesionale, drepturile animalelor, utilizarea banilor publici etc. E un bufet suedez la care nu se poate să nu găseşti ceva să te atragă.

Nu am pretenţia să rezolve cineva lucrurile astea, iar eu să mă întorc să mă bucur de rezultate. Dar nici nu pot să fiu obligată să revin la a arunca gunoiul la grămadă, să am maşină proprie, să pun singură bec pe scara blocului, să aud că dacă sprijin pe cineva fără câştig material propriu înseamnă că vreau atenţie, să aud că nu voi mai primi niciun job în Râmnicu Vâlcea pentru că am protestat prea vizibil împotriva corupţiei şi abuzurilor, să muncesc normă întreagă, dar să nu-mi mai permit o săptămână la snowboard în Alpi. Ar fi promiţător să văd că se iniţiază discuţii şi acţiuni cu potenţial să ducă la cum ar putea arăta Vâlcea în toată splendoarea ei."

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Opinii