Istoria Presei (VII)

Ziarul Scânteia din 1966
Ziarul Scânteia din 1966 (Epoch Times România)

În Republica Populară Română

Evenimentele petrecute spre sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial au aruncat România în ghearele Armatei Roşii, care, prin teroare şi şantaj, a instaurat aici comunismul.

La ordinul lui Stalin, comuniştii români au organizat îndată aşa-numitul ”Proces al Ziariştilor”, desfăşurat între 23 mai şi 4 iunie 1945, împotriva celor care militaseră ani de zile împotriva ideologiei impuse de Uniunea Sovietică. ”Tribunalul Poporului” i-a acuzat atunci pe acei jurnalişti că ”prin articolele de ziare, broşuri sau conferinţe s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste şi au contribuit prin acţiunea lor la susţinerea unui regim odios (...), la antrenarea României într-o aventură dezastruoasă şi prăbuşirea politică şi militară a ţării”.

Cei 14 gazetari inculpaţi, care făcuseră parte din elita presei interbelice şi a celei din anii celui de-Al Doilea Război Mondial, erau: Stelian Popescu, conducătorul ziarului ”Universul”; Pamfil Şeicaru, fondatorul şi conducătorul ziarului ”Curentul”; Nichifor Crainic, mentorul revistei ”Gândirea”; dr. Ilie Rădulescu, directorul ziarului ”Porunca Vremii”; Radu Gyr, Romulus Dianu, Alexandru Hodos, Ion Dumitrescu, A. Cosma, Gabriel Bălănescu, Romulus Seişanu, Ilie Popescu-Prundeni, Justin Iliescu şi Nicolae Iliescu.

Judecat în lipsă, marele ziarist Pamfil Şeicaru a fost condamnat la moarte. Fapt semnificativ, prima imprimerie ocupată de ruşi, după intrarea lor în Bucureşti, a fost cea a ziarului lui Pamfil Şeicaru, ”Curentul”, tipărind acolo ”Buletinul Armatei Roşii”. Ulterior, clădirea le-a fost atribuită slujitorilor ziarului ”Scânteia”.

Ca şi Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, directorul ziarului ”Universul”, apucase şi el să fugă din ţară înaintea venirii ruşilor, fiind condamnat, în lipsă, la muncă silnică pe viaţă şi la confiscarea averii. După obiceiul instaurat de N.K.V.D., noii stăpâni ai României s-au răzbunat pe familie.

În calitate de jurnalist, cu ani în urmă, am avut privilegiul de a o cunoaşte pe una dintre fiicele lui Stelian Popescu, Elena Popescu-Lugoşianu, care rămăsese în ţară. Fusese căsătorită cu fruntaşul ţărănist Ion Lugoşianu, diplomat – de mai multe ori delegat la Liga Naţiunilor – jurist şi ziarist. Elena şi Ion fuseseră cununaţi de însuşi Nicolae Titulescu. După instaurarea comunismului în România, Ion Lugoşianu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Cu puţine luni înainte, fusese operat de ulcer. Elena Popescu-Lugoşianu încă nu aflase, când am cunoscut-o, în ce închisoare s-a stins soţul ei. Din surse ulterioare, am aflat că el ar fi murit la Sighet.

Soţii Lugoşianu au avut patru copii, pe care comuniştii, din pricina dosarului lor, ce insista pe ”înaltă trădare”, i-au dat afară din toate şcolile. Unul dintre copii, Ioane Lugoşianu, a fost exclus din facultate, şi, sub pretextul unor întruniri în Cişmigiu, a fost condamnat la moarte şi împuşcat. Avea doar 21 de ani! Se poate imagina o tragedie mai mare pentru o familie?

Însă calvarul Lugoşienilor a fost mult mai complicat şi, de cele mai multe ori, absurd. Astfel, după ce fuseseră aruncaţi în stradă din casa lor, şi-au cumpărat, cu mari dificultăţi, după naţionalizarea din anul 1948, o altă locuinţă. Culmea, această nouă casă a fost şi ea ”naţionalizată”, iar, când am cunoscut-o, Elena Popescu-Lugoşianu locuia într-un modest apartament, dintr-un bloc construit în binecunoscutul stil ”chibrit”.

În acel apartament, am putut răsfoi câteva exemplare din ”Universul”, celebrul ziar pe care-l condusese Stelian Popescu, tatăl gazdei mele. Am fost impresionat atunci de numărul mare al paginilor, unele în culori, de condiţiile grafice excelente şi de conţinutul de înaltă calitate al textelor. Se cuvine adăugat că, mulţi ani după evenimentele din Decembrie 1989, niciun cotidian românesc nu apărea în culori!

Am mai aflat, de la interlocutoare, că, printre altele, Stelian Popescu a iniţiat în ziarul ”Universul” colecta pentru construirea Casei Studenţeşti din România şi a fost cel mai important contribuabil al acestei acţiuni. Ca o culme a nesimţirii, ani de zile, Casa Studenţească a purtat numele de ”Grigore Preoteasa”, adică al unui înfocat comunist! Directorul ”Universului” a fost şi comandor al ”Legiunii de Onoare”, dar această înaltă apreciere din partea Guvernului Francez a fost doar un motiv în plus pentru ”Tribunalul Poporului” de a-l numi, în rechizitoriu, ”fascist”.

Am rămas până astăzi impresionat de cuvintele şi de demnitatea acestei femei. Nicio lacrimă n-am văzut în ochii Elenei Popescu-Lugoşianu, când îmi povestea toate acestea. Trecută prin atâtea tragedii, moştenise orgoliul de nobilă familie, care luminase cândva România.

Şi când te gândeşti că, la noi şi în alte ţări ex-comuniste, încă mai există aşa-zişii ”nostalgici”, care regretă ”binefacerile” regimului comunist! Fără îndoială, aceştia au rămas definitiv spălaţi pe creier, căci propaganda acerbă a funcţionat non-stop până în 1989, servită fără preget de presa impusă de sovietici, încă din 1944, şi ”perfecţionată” de slugile autohtone. Astfel, ziarul ”România liberă”, nr. 16, 31 august 1944, publica această declaraţie a lui Gheorghiu-Dej:

”Răsturnarea regimului hitlerist al lui Antonescu a însemnat o mare victorie în drumul spre libertatea deplină. Dar nu trebuie să vă lăsaţi îmbătaţi de succes. Lupta nu a încetat. Trebuie să loviţi mai departe rămăşiţele bandelor legionare, actualul pericol intern, şi pe sprijinitorii lor, să luptaţi pentru curăţirea întregii vieţi publice, a aparatului de stat, a instituţiilor, de ultima rămăşiţă fascistă. Tovarăşi muncitori, legionarii trebuiesc zvârliţi afară din fabrici. Fascismul trebuie strivit. Am cucerit astăzi libertatea. Dar ea trebuie consolidată”.

Trebuie spus că ”legionari” şi ”fascişti” erau socotiţi nu doar cei ce fuseseră de extrema dreaptă, ci şi cei din partidele istorice, liberali sau ţărănişti, şi chiar cei care nu fuseseră înrolaţi în vreo formaţiune politică. Acest lucru se înţelege şi mai bine dintr-un articol publicat de tartorul comunist Silviu Brucan, în ”Scânteia”, principalul organ de presă al partidului, din 14 septembrie 1947:

”... Banda naţional-ţărănistă are ceea ce se numeşte antecedente. Ea nu se află la prima lovitură; e recidivistă învechită în rele... nu poate fi absolvit de crimele trecutului un partid care a contribuit cu o perseverenţă drăcească să comită cele mai grave atentate împotriva poporului... a pregătit minuţios un război criminal şi a urmărit pas cu pas declanşarea şi prelungirea lui, călcând peste sute de mii de cadavre şi privind cu nepăsare şi cinism cum se alege prăpăd dintr-o ţară şi un popor; a fost gata mereu de a vinde şi a înrobi o naţie care aspiră la libertate şi a organiza apoi înfometarea ei... Pentru că Partidul Naţional-Ţărănesc a crescut fascismul în România, a împărţit cu Gestapoul onoarea de a îl finanţa, i-a deschis drumul spre putere şi când acesta s-a angajat să ducă până la capăt planurile sale războinice şi imperialiste, l-a luat în braţe şi până la urmă a făcut corp comun cu el... Osânda care se va abate asupra capilor PNŢ va fi expresia voinţei întregului popor de a lichida această piedică în calea dezvoltării, independenţei şi suveranităţii naţionale”.

Acest Silviu Brucan a trimis cu articolele lui din ”Scânteia”, unde era angajat, mii de nevinovaţi la închisoare sau în faţa plutonului de execuţie. Vă mai amintiţi? După evenimentele din Decembrie 1989, Brucan dădea lecţii de democraţie poporului român!

”Scânteia””, care a apărut până la prăbuşirea comunismului, a fost modelul suprem al celorlalte gazete ale epocii, printre care se numărau ”România liberă”, ”Scânteia tineretului”, ”Munca”, ”Lupta de clasă”. Nimeni nu scăpa de propaganda comunistă, nicăieri, nici copiii, mai ales ei, cu sufletele încă imaculate. Pentru cei de grădiniţă exista revista ”Arici-Pogonici”, pentru cei ceva mai mărişori, ”Luminiţa” şi ”Cravata roşie”, iar pentru cei majori, ”Scânteia tineretului”.

În faţa forţei uriaşe a presei, românii erau intoxicaţi în permanenţă cu articole ideologice. Îmbinarea adevărurilor parţiale cu minciuni credibile ducea în final la acel produs numit de partid ”informaţie oficială”. Articolele prezentau imagini false ale realităţii, scrise cu platitudine, în cuvinte şi expresii doctrinare, adică în limba de lemn. Tot ce era negativ se punea în seama Occidentului, tot ce era bun venea din Uniunea Sovietică. Toate descoperirile ştiinţifice mai importante ale omenirii se datorau total sau majoritar savanţilor ruşi sau sovietici, toată cultura ”progresistă” îşi avea rădăcinile în Rusia, respectiv în U. R. S. S. În fine, cel mai mare erou al ţării noastre, în varianta presei de atunci, era Gheorghiu-Dej, primul secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român şi preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române.

În afară de presa scrisă, aservită total puterii, în România, începând de la înfiinţarea sa din 1956, Televiziunea naţională a devenit principalul instrument al propagandei şi manipulării cetăţenilor. Desigur, nu întâmplător, Silviu Brucan, ideologul stalinist şi editorul principal al ziarului ”Scânteia”, a devenit - prin ”rotaţia cadrelor” – directorul Televiziunii Române.

Spre cinstea lui, în cea mai mare parte, poporul nostru nu s-a lăsat înşelat de ideologia oficială, ba chiar s-au găsit români care au luptat cu arma în mână împotriva odiosului regim, până prin anul 1959, aceasta fiind, cronologic, ultima rezistenţă armată anticomunistă din ţările est-europene.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Life & Style