Istoria insolită a Mânăstirii de Argint

Mânăstirea Balaciu
Mânăstirea Balaciu (Epoch Times România)

Înainte de a ajunge la ruinele cetăţii celebrului rege al geţilor, Dromihete, de pe malul drept al râului Ialomiţa, drumeţului îi iese în cale un lăcaş de o frumuseţe stranie, care nu doar vara, la razele Soarelui, străluceşte de departe, ci şi în celelalte anotimpuri. Albul strălucitor al zidurilor şi turnurilor sale i-a făcut pe localnicii mai înclinaţi spre poezie să-i spună acestei minunăţii a arhitecturii ”Mânăstirea de Argint”.

Fiind atestată de pe vremea lui Grigore Ghica, primul domn român după alungarea fanarioţilor de către Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, a fost declarată nu numai monument de arhitectură, ci şi istoric. După numele ctitorilor, mânăstirea s-a numit multă vreme Piteşteanu. Astăzi, fiindcă satul omonim se află în componenţa comunei Balaciu, judeţul Ialomiţa, monumentul este înscris în documente sub denumirea de Mânăstirea Balaciu.

Familia boierească Piteşteanu este atestată încă din vremea domniei lui Matei Basarab, când este menţionat în funcţie un logofăt Piteşteanu. Apoi, la 22 decembrie 1775, este atestat şi biv-vel logofătul de vistierie Neacşu Piteşteanu. În pisania mânăstirii, ctitorul, Neacşu Piteşteanu este pomenit, alături de soţia sa, Ecaterina, ”în zilile prea înălţatului domnu Gligorie Ghica”. În aceeaşi pisanie, se spune că lăcaşul ”s-au reparat de Maria, consoarta răposatului Constantin Piteşteanu, în zilile prea înălţatului domnu Carol I, la leatul 1869 – iunie 1”. Acest Constantin fusese ocârmuitor, adică prefect, al judeţului Ialomiţa, în anii 1858 – 1859. Aşadar, numai lume bună în jurul Mânăstirii de Argint!

Nu era prima oară când se bucura de cinstire, istoria ei începând într-o lume regală, poate chiar dinainte de Dromihete, căci, după vestigiile descoperite aici, a fost ridicată pe temelia unui fost templu getic. Pe lângă pietrele şi cărămizile antice, încă o descoperire arheologică i-a uimit pe cercetători. Mai precis, pe când se efectuau lucrările de restaurare, prin anul 1990, săpând o groapă pentru var, muncitorii au scos la iveală două morminte străvechi, fiecare cu câte şase schelete, iar fiecare schelet avea câte un ghioc în mâini. Această informaţie am dobândit-o, inclusiv în scris, de la Dumitru Lazăr, din satul Copuzu, comuna Balaciu, care a săpat şi el la acea groapă de var.

Mai înainte de aceasta, în ruinele cetăţii Helis, astăzi numită Piscu Crăsanilor, arheologii descoperiseră un fragment de vas pe care scria S-IL VAN SAX, ce s-ar putea traduce şi prin ”Slăviţi să fie cei şase!”, ceea ce înseamnă că scheletele din groapa cu var aparţineau tinerilor care erau trimişi soli la Zalmoxis, ca să se roage pentru izbânzile şi belşugul neamului lor. Cum se vede şi pe o scenă de pe Columna lui Traian, unde şase ţeste sunt înfipte în suliţe, deasupra unui meterez, acesta era numărul celor jertfiţi pe vremea regelui Decebal. Descoperirile dovedesc că la Templul pe care se ridică astăzi Mânăstirea de Argint au avut loc cel puţin două ceremonii de jertfe sângeroase. Desigur, asemenea acte nu pot fi acceptate de oamenii de astăzi, dar acestea nu erau doar tradiţiile strămoşilor noştri, ci şi ale altor neamuri europene vechi, de pildă celţii şi germanii.

De altfel, acest lăcaş divin trebuie să fi trecut prin foarte multe întâmplări, uitate după trecerea atâtui amar de vreme. De unele însă se mai vorbeşte în lunca Ialomiţei, de multe ori cu teamă, căci e vorba şi de fapte suprafireşti. Astfel, se povesteşte că, la moartea celui mai important stareţ, protosinghelul Valerian, clopotele din satele din apropiere, precum şi ale mânăstirii, au prins a bate singure, fără să le tragă nimeni, stârnind astfel spaima printre activiştii de partid ai comunei şi printre miliţieni.

În anul 1959, Mânăstirea Piteşteanu a fost desfiinţată prin decret guvernamental, precum multe altele de pe cuprinsul României, iar monahii şi-au luat bruma de avut şi au plecat în lume. Înainte de desfiinţare, în inventarul acestui monument se aflaseră şi două icoane de preţ. Aceste două opere de artă veche, precum şi frumoasa arhitectură a bisericii, îl făcuseră pe Nicolae Iorga să declare mânăstirea monument istoric şi de artă.

Neimpresionaţi de valoarea monumentului, activiştii comunişti de atunci au transformat singura mânăstire din Bărăgan în... fermă agricolă. Odoarele sfântului lăcaş au fost trimise la muzeul din Căldăruşani, de unde nu au mai fost înapoiate nici după ce biserica a fost restaurată, redevenind mânăstire.

După inundaţiile catastrofale din anii ’70 şi după cutremurul cel mare din 1977, biserica şi chiliile s-au degradat în aşa măsură încât păsările au fost mutate la C.A.P. Balaciu. Au rămas să păzească vechea mânăstire doar o babă şi trei câini. Locuitorii satelor din preajmă şopteau că baba este vrăjitoare, iar câinii – spiriduşi, slujitorii ei. Cei care treceau după amurg pe lângă ruine povesteau că din gropniţă şi din fântână se aud hohote de plâns.

Cu câţiva ani înainte, preotul din Balaciu pusese un drug de fier şi un lacăt uriaş pe uşile bisericii, iar baba îşi luase câinii şi plecase. În scurtă vreme, mânăstirea a fost jefuită de tot ce mai avea în ea, rămânând în bătaia vânturilor, ploilor şi zăpezilor de Bărăgan. În turle se aciuaseră bufniţe, iar pe grinzi – lilieci. Rudele stareţului Valerian, ce fusese îngropat lângă biserică, au venit şi i-au luat rămăşiţele pământeşti, ducându-le în locurile lui natale. Fântâna de la poarta mânăstirii a secat.

Din când în când, micul clopot, ce rezistase atârnat de o grindă, suna a pustiu şi a jale, bătut de vânt, în vreme ce vaietele de plâns se auzeau, de acum, şi în timpul zilei. Localnicii spuneau că plânge o zână care voise să se cunune acolo cu un flăcău din satul Copuzu, pe care îl îndrăgise.

În anul 1990, mânăstirea a fost reînfiinţată şi s-a trecut la restaurarea bisericii. Hohotele de plâns s-au rărit, ultima oară fiind auzite în anul 1994, la miezul nopţii de la 14 spre 15 august, când are hramul. Atunci, spun unii, o făptură înaripată, fosforescentă, a poposit pe turla bisericii.

Până în anul 1959, când a fost desfiinţată şi urgisită, mânăstirea a fost singura din Bărăgan. După 1990, au apărut mai multe, dar singura care e şi monument istoric, este cea ctitorită de domnitorul Matei Basarab la Slobozia.

De istoria Mânăstirii de Argint este legat şi scriitorul Mateiu I. Caragiale, a cărui mamă, născută Piteşteanu, era înrudită cu nobilii ctitori. Unicitatea acestui straniu lăcaş a fost subliniată şi într-o carte de succes, ”Boare de Waterloo”, scrisă de Nicu Stan, născut în satul Crăsani, din imediata apropiere. Pe când şi un film artistic, sau măcar documentar, cu Mânăstirea de Argint?