Efectul Dunning-Kruger: paradoxul ignoranţei - iluzia superiorităţii

(SIphotography/iStock)

“Adevărata înţelepciune înseamnă să-ţi recunoşti propria ignoranţă” - Socrate.

Trăim vremuri în care una dintre marile probleme ale omenirii este aceea că ignoranţii sunt foarte siguri de ei şi de cunoştinţele lor, în vreme ce oamenii cu adevărat inteligenţi sunt plini de dubii.

Drept urmare, vom întâlni în viaţa cotidiană deseori persoane total incompetente sau puţin pregătite într-un anumit domeniu, dar care adoptă un comportament paradoxal. Au tendinţa de a vorbi pe un ton autoritar şi chiar de a impune celorlalţi ideile proprii, cu un sentiment de automulţumire greu de explicat.

Şi acestea nu sunt pure întâmplări, nu este vorba despre mici derapaje întâmplătoare personale ale celor despre care discutăm, ba dimpotrivă, respectivii sunt absolut convinşi că deţin “adevăruri absolute” sau au înţelegeri cu mult superioare tuturor celor ce le sunt prin preajmă.

Dar de unde vine această supraevaluare a propriilor competenţe în cazul acestor persoane?

Credeţi ori ba, este vorba despre un fenomen cunoscut în psihologie sub numele de Efectul Dunning-Kruger şi constă de fapt într-o distorsiune cognitivă care generează în mintea persoanelor puţin pregătite într-un anumit domeniu, o supraevaluare a propriilor abilităţi.

Denumirea derivă de la asocierea numelor celor doi psihologi americani care au descoperit şi cercetat fenomenul, pentru ca în anul 1999 să publice o lucrare pe această temă: David Alan Dunning, profesor de psihologie la Universitatea din Michigan, şi Justin Kruger, profesor de psihologie la New York University Stern School of Business.

Fenomenul a fost testat pentru prima dată într-o serie de experimente, ale căror rezultate au fost publicate în 1999. Cei doi psihologi s-au bazat şi pe studii mai vechi care arătau că aprecierea greşită a competenţei se datorează ignorării standardelor de competenţă. Acest tipar a fost observat în studii foarte diferite, privind, de exemplu, capacitatea de a înţelege un text citit, conducerea unui autovehicul sau în cazul practicării sporturilor, cum ar fi de exemplu şahul sau tenisul.

Dunning şi Kruger afirmă că, într-un anumit domeniu, cei incompetenţi:

1. Au tendinţa de a-şi supraestima propriul nivel de competenţă.

2. Nu reuşesc să recunoască înalta competenţă a celor cu adevărat competenţi.

3. Nu realizează dimensiunile atinse de propria ignoranţă.

4. Reuşesc să accepte propria incompetenţă anterioară doar după ce vor dobândi un nivel înalt în domeniul respectiv.

Cei doi psihologi au testat cele patru ipoteze menţionate mai sus, pe un grup de studenţi de la cursurile de psihologie de la Universitatea Cornell.

Într-o serie de studii, ei au notat aprecierile subiecţilor despre ei înşişi în ceea ce priveşte abilităţile de raţionament logic, cunoştinţele gramaticale şi umorul. După ce li s-au arătat rezultatele testelor proprii, subiecţilor li s-a cerut să estimeze poziţia lor în lot: cei competenţi şi-au estimat poziţia corect, iar cei incompetenţi şi-au supraestimat poziţia. Pe parcursul a patru studii, Dunning şi Kruger au observat că subiecţii clasaţi în ultimul sfert la testele privind umorul, gramatica şi logica şi-au supraestimat cu mult posibilităţile. Deşi testele îi situau la nivelul de 12 % (în al patrulea sfert) ei s-au estimat la nivelul de 62 % (în sfertul al doilea).

În acelaşi timp, cei pricepuţi au avut tendinţa să-şi subestimeze propria competenţă. În general, subiecţii care au considerat testele uşoare au estimat greşit că aceste teste sunt uşoare şi pentru ceilalţi.

Un studiu ulterior sugerează că subiecţii foarte incompetenţi au reuşit să estimeze mai bine nivelul lor după un mic instructaj într-un domeniu în care nu se pricepeau, în timp ce estimările în domeniile în care n-au fost instruiţi au rămas aceleaşi ca cele dinainte.

La polul opus s-ar afla cei care, având un bagaj bogat de cunoştinţe asupra unui anumit argument, se simt mai nesiguri decât primii. Şi dacă ne gândim la citatul din Socrate cu care debutează articolul, putem înţelege că aceia care au vaste cunoştinţe şi o pregătire solidă privind un anumit argument, cu cât ei intră mai mult în meandrele cunoaşterii umane, îşi vor da seama de imensa vastitate a lucrurilor existente şi încă necunoscute lor. Ca urmare, cei care fac analize precise şi studii aprofundate asupra unui anumit fenomen, de exemplu, ori asupra unei anumite teme, vor deveni treptat conştienţi de toate detaliile posibile ce lipsesc din imaginea de ansamblu la care au reuşit să ajungă.

Întrebarea, desigur, este: ce putem face? Desigur, nu există soluţii imediate, dar după cum pare, primul pas l-ar avea de făcut chiar profesorii şi învăţătorii, în general cei din domeniul pedagogic, care, asemenea lui Socrate, să îşi educe elevii şi studenţii mai mult în spiritul incertitudinii şi îndoielii decât în cel al mulţumirii de sine. Suntem conştienţi de faptul că este o cale complexă, care cere timp, răbdare şi multă determinare, deoarece îndoielile înseamnă punerea în joc a certitudinilor adesea iluzorii pe care de multe ori se bazează existenţa noastră, dar care în realitate pot constitui o barieră fermă în calea elevării personale.

Până la urmă este un efort pe care fiecare dintre noi este dator să îl facă, dacă nu dorim ca ignoranţii, supraestimându-se la infinit, să preia frâieile întregii societăţi.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Știință