De ce a eşuat Erdogan în construirea unei democraţii islamice

După izbucnirea Primăverii Arabe, mulţi experţi vorbeau despre modelul turc, de democraţie islamică cu succes economic, pentru statele arabe. Iluzia a fost însă curmată de protestele din Piaţa Taksim, iar AKP a arătat lumii adevărata sa faţă. Erdogan n-a creat un Leviathan islamic autentic, ci un regim oligarhic, apropiat de tiranie, care nu reuşeşte să creeze un consens între guvernaţi, ci doar să polarizeze societatea.

Privită multă vreme ca o democraţie islamică de succes, Turcia se încadrează în ultimii ani mai degrabă în trendul de putinizare din Europa de Est. AKP, partidul aflat la guvernare din 2002, a reuşit printr-un amestec de principii islamiste sunnite şi elemente de capitalism neoliberal să obţină o economie într-o creştere accelerată şi o relativă stabilitate.

Totuşi Turcia a făcut doar de formă o serie de reforme, precum adoptarea unui nou cod civil progresist, pentru a se apropia de Uniunea Europeană şi a beneficia economic de pe urma acesteia. Când au realizat însă că nu vor fi primiţi prea curând în UE, guvernanţii turci au schimbat foaia şi au arătat că democraţia lor este foarte departe de cea occidentală.

Premierul Recep Erdogan a transformat Turcia într-un regim sultanistic - autocratic după chipul şi asemănarea sa. El şi AKP îşi revendică toată puterea în stat în numele contractului social hobbesian, prin care guvernaţii îşi cedează autoritatea suveranului. De fiecare dată când a fost contestat, premierul turc a invocat legitimitatea să izvorâtă din alegeri, ca expresie supremă a voinţei poporului. Problema este că o mare parte a societăţii turce simte că voinţa ei nu contează, iar contractul social menit a-i reprezenta pe toţi cetăţenii nu este respectat. Până la urmă conceptul de Leviathan nu implică doar drepturile suveranului, ci şi un acord între suveran şi guvernaţi, care are la bază o conducere dreaptă.

Apărut ca o contrapondere la establishmentul kemalist, la puterea armatei, birocraţiei şi justiţiei, şi ca un apărător al nedreptăţiţilor - musulmani pioşi, kurzi sau creştini - AKP şi Erdogan s-au transformat din victime, care abia evitau interzicerea de către Curtea Constituţională în 2008, într-o forţă hegemonică care interferează direct în societate şi în viaţa individului încercând să impună preceptele islamice şi să controleze populaţia.

În loc să construiască un adevărat Leviathan islamic creând un consens minimal între guvernaţi, Erdogan a promovat o politică de divizare şi polarizare, declarându-se doar apărătorul Islamului sunnit, atacând pe şiiţi – aleviţi şi alienându-i pe secularişti şi liberali.

Liderul turc a dat o interpretare proprie ideii lui Hobbes că prin cedarea suveranităţii individuale către suveran se împiedică războiul tuturor împotriva tuturor. Erdogan a instaurat un regim autocratic şi arbitrar în care suveranul are toată puterea – este şi legislator, şi judecător. Dovada cea mai bună sunt presiunile sale asupra justiţiei în cazul interzicerii Twitter, decizie anulată de Curtea Constituţională, care subminează clar principiul separaţiei puterilor în stat, fundamental în orice democraţie.

Analistul turc Kerem Oktem îmi explica într-un interviu pentru Epoch Times că premierul turc a pierdut contactul cu realitatea şi cu societatea şi crede că nu mai are nevoie nici de aliaţi precum Mişcarea lui Fetullah Gulen, dorind să concentreze în mâna sa întreaga putere. El i-a insultat şi pe şiiţi cât şi pe protestatarii din Piaţa Taksim în repetate rânduri catalogându-i drept extremişti şi terorişti plătiţi din afară.

E adevărat că ultimele alegeri locale au reprezentat o nouă victorie a AKP pe fondul incapacităţii opoziţiei de a se prezenta ca alternativă, dar steaua lui Erdogan începe să apună. Dornic să preia preşedinţia Turciei şi să crească puterile preşedintelui pentru a se perpetua la putere, premierul nu va mai beneficia multă vreme de boomul economic deoarece, odată cu spargerea bulei imobiliare turce, cheltuielile sociale vor fi greu de acoperit.

În loc să construiască un adevărat Leviathan islamic creând un consens minimal între guvernaţi, Erdogan a promovat o politică de divizare şi polarizare, declarându-se doar apărătorul Islamului sunnit, atacând pe şiiţi – aleviţi şi alienându-i pe secularişti şi liberali.

Erdogan se bazează în continuare pe majoritatea obţinută în alegeri şi pe slăbiciunea adversarilor politici, dar 55% dintre alegători au votat totuşi împotriva AKP, ceea ce arată că aceştia percep contractul social actual ca fiind nesatisfăcător.

Pe de altă parte, scandalurile de corupţie în care au fost implicaţi premierul şi miniştrii săi au dezvăluit că sistemul politic turc este putred şi bazat pe reţele clientelare de putere formate din oameni de afaceri, media şi politicieni. Sub poleiala de capitalism şi democraţie, se ascunde corupţia endemică, hrănită de lipsa unor instituţii puternice şi a statului de drept.

Kerem Öktem, profesor la Universitatea din Oxford, consideră că aşa-zisul succes economic al Turciei este legat în primul rând de lăcomia fără limite a oligarhiei politice, care a căutat să obţină câştiguri din orice – de la privatizarea resurselor de apă, la proiecte faraonice de dezvoltare urbană precum cel de-al treilea pod peste Bosfor. Prin urmare, este vorba de dorinţa de îmbogăţire cu orice preţ, nu de urmărirea binelui naţional. Valorile islamice şi naţionalismul au fost folosite pentru a ascunde această realitate.

Erdogan a reuşit să creeze o oligarhie iar regimul său se bazează pe clientela economică, dar Oktem avertizează că un astfel regim politic este vulnerabil la contestare şi va tinde inevitabil către tiranie. Încercările de a interzice Twitter şi youtube, epurările din justiţie şi poliţie şi toate acţiunile lui Erdogan din ultima vreme indică faptul că Turcia devine o tiranie. Dar tiraniile nu sunt regimuri stabile, pentru că prin forţă şi represiune violentă nu poţi obţine supunerea voluntară şi fidelizarea supuşilor, ci doar obedienţa lor vremelnică.

În prezent în Turcia autoritarismul se accentuează. Regimul Erdogan-AKP nu va fi uşor de înlăturat de la putere, dar Turcia va deveni tot mai mult un anti-model nu doar pentru ţările arabe, ci şi pentru lumea întreagă.

Indiferent de viitorul lui Erdogan, el va intra în istorie ca omul care a eşuat să creeze o veritabilă democraţie islamică în Turcia, bazată pe un larg consens al guvernaţilor. Premierul turc a pus interesele personale şi de grup mai presus de interesul naţional, nereuşind să fie un suveran drept nici în termenii Leviathanului lui Hobbes. Iar unui astfel de suveran, supuşii nu i se supun.