Constrângerile globalizării şi schimbarea echilibrului geopolitic, marile teme absente din campania lui Sarkozy şi Hollande

Nu cu mult timp în urmă François Hollande era o certitudine privind câştigarea cursei pentru Palatul Elysée. În urma atentatului terorist de la Toulouse, este posibil ca Franţa să se fi răzgândit. Liderul socialist este încă în frunte în sondaje, dar Nicolas Sarkozy nu este încă învins, se arată într-un comentariu publicat joi de Financial Times (FT).

Ceea ce frapează din exterior cu privire la alegerile prezidenţiale din Franţa este presupunerea - mulţi ar spune pretextul - că Franţa este o insulă. Uitaţi de restul lumii - statele emergente din Asia, criza din zona euro, superioritatea Germaniei în Europa - următorul lider al celei de-a Cincea Republici va urma o cale proprie după bunul plac. Nu contează globalizarea. Franţa dispune de propriul destin.

O astfel de negare se întâlneşte în alegeri peste tot. Politicienii naţionali recunosc cu greu că orice ar spune pe parcursul campaniei este condiţionat de evenimente şi circumstanţe din exterior. Dar opţiunile Franţei sunt acum mai limitate decât în oricare moment de la al Doilea Război Mondial încoace. O luptă de jumătate de secol pentru a păstra statutul trecut şi influenţa în lume, devine tot mai dură.

A spune că alegătorii nu îl plac prea mult pe Sarkozy este un adevăr pe jumătate. Pentru unii este vorba de ostentaţie, pentru alţii de faptul că nu a făcut niciodată parte din establishment. Franţa este o monarhie în haine republicane, scrie FT. Preşedintele - s-a spus în reuniuni ale elitei pariziene - nu a absolvit Ecole Nationale d'Administration. Mai rău, are pregătire de avocat. O fi Hollande de stânga, dar cel puţin este un om educat, gândesc unii francezi.

Că este cultivat este aproximativ tot ce se ştie despre candidatul socialist, consideră FT. Hollande s-a ridicat în ierarhia partidului său fără a lăsa o prea mare amprentă. Chiar şi printre susţinătorii săi există o dezbatere aprinsă cu privire la convingerile sale. Aversiunea sa faţă de plutocraţii finanţelor pare suficient de autentică, dar în aceste zile, astfel de sentimente sunt împărtăşite pe larg în spectrul politic. La fel ca şi promisiunea de a îmblânzi excesele băncilor. O rată de top a impozitului pe venit de 75% poate merge un pic mai departe, dar oare există vreun politician de orice culoare care să vrea să fie de partea finanţiştilor?

Populismul pe traseul campaniei este un lucru. Oare odată instalat la preşedinţie, va face Hollande un salt serios spre stânga pentru a o rupe cu disciplina economică impusă Europei de Angela Merkel? Sau după o dispută iniţială cu Berlinul va merge el, pe urmele lui Francois Mitterrand, înapoi la centru?

Nivelul electoral al lui Sarkozy este de om de stat experimentat. Aşa cum a arătat în timpul crizei de la Toulouse, se descurcă bine. Poate că nu mă placeţi, le spune el concetăţenilor săi, dar Franţa are nevoie de un leadership energic şi decisiv. Dragostea pentru cultură a lui Hollande - pe linia aceluiaşi raţionament - nu este suficientă pentru Elysée.

Desigur, preşedintele îşi are propriul bagaj de contradicţii. A făcut mai mult decât este creditat uneori pentru a moderniza economia Franţei. Nu e lucru uşor să creşti vârsta de pensionare la 62 de ani. O mare parte din manifestul său economic a fost un apel pentru Franţa să fie la nivelul competitivităţii şi flexibilităţii germane. Pe de alta parte, impulsul mercantilist este adânc înrădăcinat în Franţa. Sarkozy vrea un act de tipul 'cumpăraţi produse europene' pentru a ţine la distanţă importurile mai ieftine din China. Vrea de asemenea să pună mai multe lacăte pe uşile spaţiului Schengen.

Majoritatea europenilor sprijină ''răul cunoscut''. La un summit de la Bruxelles de luna aceasta Merkel a fost auzită discutând sondajele de opinie franceze. A fost destul de dificil să tratezi cu Nicolas, a mărturisit Merrkel unui lider coleg. Dar domnul Hollande? Ar fi imposibil. Promisiunea candidatului socialist de a redeschide pactul fiscal pe care Germania l-a stabilit ca preţ al bailout-ului zonei euro i-a adus puţini prieteni la Berlin.

Şi David Cameron şi-a avut divergenţele sale - de multe ori ''foarte publice'' - cu Sarkozy, dar atunci când Hollande a vizitat recent Londra, uşa din Downing Street a rămas ferm închisă pentru el. Unii bănuiesc că premierul italian Mario Monti ar vedea un potenţial aliat în Hollande, în campania sa tacită de a o determina pe Merkel să adauge şi un gramaj de creştere economică la reţeta ei pentru zona euro. Dar liderul italian a fost până în prezent ţinut la distanţă diplomatică.

În ceea ce-i priveşte, Sarkozy şi Hollande conspiră să întoarcă spatele lumii, este de părere FT. Ceea ce lipseşte din campania lor este chiar şi cel mai palid licăr de recunoaştere a constrângerilor impuse de globalizare şi de schimbarea echilibrului geopolitic.

Realitatea incomodă este că strategia pentru influenţă urmărită de Franţa de la mijlocul anilor 1950 şi-a epuizat rezervele. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Marea Britanie. În urma dezastrului Suez, Franţa a văzut leadershipul Europei ca instrument de influenţă internaţională. Marea Britanie s-a gândit ca ar putea juca rolul consilierului diplomatic şi filosofic înţelept pentru autoritatea arogantă şi novice a SUA.

Ambele ţări au fost depăşite de evenimente, potrivit FT. Pretextul că Franţa este egala Germaniei a fost aruncat în aer de criza zonei euro. Opţiunea Palatului Elysée este acum între a fi de acord cu Berlinul sau a conduce sudul Europei de categoria a doua. Nu există strateg politic francez care să nu aleagă prima opţiune. Dar supunerea în faţa Germaniei nu va fi uşoară. Focalizarea interesului geostrategic american s-a mutat spre Asia. Primirea bună pe care o rezervă încă Washingtonul premierilor britanici este mai mult un substitut decât un indiciu de influenţă.

Adevărul incomod este că cele două mari puteri de odinioară au scăpat ancora. Mai devreme sau mai târziu vor trebui să navigheze pe o rută mai modestă. Dar acestea sunt lucruri ce nu pot fi spuse în timpul alegerilor, conchide FT.