Ce se întâmplă cu aromânii?

Dans popular aromânesc
Dans popular aromânesc (Epoch Times România)

Am făcut liceul la Urziceni, care, pe vremea aceea, era un târg pitoresc, cu case vechi şi frumoase, cu grădini, cu şcoli bune, cu meserii tradiţionale, cu bâlci anual, şi, mai ales cu oameni deschişi la fire şi la minte. Cam jumătate din populaţia oraşului era constituită din dacoromâni, un sfert din aromâni, un sfert din basarabeni şi mai era şi o şatră de ţigani, la periferie.

Aromânii se ocupau, în principal, cu creşterea oilor şi cu negustoria, iar bătrânele din acest neam umblau mereu îmbrăcate în negru. Ţin minte nunţile lor, cu cântece şi dansuri frumoase, la care fluturau întotdeauna tricolorul românesc, însă fără stema comunistă.

Am avut destui colegi aromâni şi ne înţelegeam foarte bine între noi. Nu s-a pus niciodată problema că n-ar fi români, n-am auzit pe nimeni vreodată că ei ar fi altă naţie, cum nu se spunea nici despre basarabeni. Mai târziu, am cunoscut aromâni la Slobozia, unde erau încă în număr mare, şi la Bucureşti, unde mi-am făcut chiar prieteni dintre ei.

La Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, am învăţat dialectologie română de la distinsa profesoară Matilda Caragiu Marioţeanu, aromâncă, sora marelui actor Toma Caragiu. Pe negândite, am prins câte ceva din dialectul lor şi le-am studiat cu mare interes istoria şi cultura. Ca jurnalist, l-am cunoscut şi pe scriitorul Hristu Cândroveanu, lider spiritual al aromânilor din România, el însuşi ziarist, dar şi profesor, întemeietor şi neostenit redactor al publicaţiilor ”Dimândarea” şi ”Deşteptarea aromânilor”.

Am stat de multe ori la tăinit cu Hristu Cândroveanu şi i-am împărtăşit, ca un prieten bun, profunda lui tristeţe că, în urma unor interese meschine, manipulaţi din străinătate de indivizi fără nicio pregătire istorică sau filologică, unii aromâni au luat-o razna, declarându-se un popor diferit de cel român şi cerând Guvernului României, nici mai mult, nici mai puţin decât acordarea statutului de minoritate etnică! Când te gândeşti că, îndeosebi în perioada interbelică, aromânii erau socotiţi, şi deseori admiraţi, ca naţionaliştii cei mai fervenţi dintre români!

Din punct de vedere ştiinţific, s-a stabilit demult că aromânii sunt români. Între dialectele limbii române, după cel dacoromân, al doilea ca importanţă, ţinând cont de numărul vorbitorilor săi, este cel aromân. Urmează cel meglenoromân, păstrat în comuna Cerna, din judeţul Tulcea, precum şi în Bulgaria şi Turcia, apoi cel istroromân, pe cale de dispariţie.

Trăznaia, foarte recentă, că aromâna ar fi o limbă diferită de română, este politică, nu ştiinţifică. În acest sens, specialiştii dacoromâni nu au ce-şi reproşa. Primii lingvişti care au remarcat că dialectul aromân aparţine limbii române au fost străini, printre care J. Thunmann, profesor la Universitatea din Halle, precum şi Fr. Miklosich, şi mai ales celebrul Gustav Weigand; apoi, aromâni de seamă, ca Th. Capidan, aromânist, balcanolog şi slavist, Tache Papahagi, care a realizat primul dicţionar aromân important şi mulţi alţii.

De altfel, cei mai mulţi aromâni se consideră în continuare români neaoşi, iar de-a lungul istoriei, strămoşii lor şi-au demonstrat cu prisosinţă ataşamentul pentru România. Mulţi aromâni de la noi locuiesc actualmente în Dobrogea şi sunt originari din Grecia, Bulgaria, Macedonia şi Turcia europeană.

Au emigrat în număr mare, între anii 1920-1940 în judeţele Caliacra şi Durostor, din Cadrilater, iar din 1940, odată cu cedarea acestei regiuni româneşti Bulgariei, s-au refugiat în localităţi din România, îndeosebi din judeţele Constanţa – la Cobadin, Râmnic de Jos, Colilia, Sinoe etc. – şi Tulcea – la Beidaud, Ceamurlia de Sus, Camena, Panduru, Lăstuni-Hagilar, Testemel-Vasile Alecsandri, Rândunica-Congaz etc.

Istoria şi cultura lor este popularizată intens de scriitorul şi cercetătorul Tănase Bujduveanu, în numeroase volume. El însuşi aromân, are grijă să sublinieze mereu apartenenţa neamului său la cel românesc. Iată ce scrie în volumul ”Etnografie balcanică / Aromânii din Dobrogea”: ”Operele marilor cercetători români, D. Bolintineanu, T. Burada, Nicolae Iorga, Sextil Puşcariu, Ovid Densusianu, Theodor Capidan, Tache Papahagi, P. P. Panaitescu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan şi a multor altora menţionează că graiul şi istoria aromânilor sunt mereu prezente ca parte de nedespărţit a istoriei şi limbii române”.

Acelaşi autor a publicat şi o impresionantă monografie, ”Aromânii din Camena”, unde, printre altele, se află şi preţioase informaţii despre puternica mişcare de rezistenţă anticomunistă a oamenilor pomeniţi în titlu. Grupurile de rezistenţă din Nordul Dobrogei au fost conduse de fraţii aromâni Nicolae şi Dumitru Fudulea, din localitatea Stejaru, iar cele din Sud de Gogu Puiu. Printre localităţile angrenate în mişcarea de rezistenţă anticomunistă s-a aflat şi Camena.

Iată ce scrie mai departe Tănase Bujduveanu: ”Mijloacele de opresiune ale Securităţii au dat un bilanţ deosebit de trist: oameni împuşcaţi, ţărani aruncaţi în închisori, condamnaţi la muncă silnică, alţii executaţi etc. Din 1949, Securitatea trecea la măsuri de exterminare a rezistenţei anticomuniste. O parte din ascunzătorile mişcării de rezistenţă se aflau în zone apropiate de Camena, Ceamurlia de Sus”.

Am aflat de la mulţi foşti deţinuţi politici că, în închisori, cei mai dârzi dintre cei întemniţaţi erau legionarii, aromânii şi ţăranii. Nu e mai puţin adevărat că naţionalismul deosebit al aromânilor i-a făcut pe mulţi dintre ei să devină legionari. Demni şi puternici apar aromânii şi în volumul ”Rezistenţa anticomunistă din Dobrogea”, de Constantin Ionaşcu, apărut sub egida Fundaţiei Academia Civică şi a Societăţii de Cultură Macedo-Română, pe care l-am prezentat nu de mult în ”Epoch Times”.

Aromânii au participat de timpuriu la istoria noastră, căci unii dintre ei ei au venit în Ţările Române încă din Evul Mediu. O mamă aromână, nobila Teodora, l-a născut pe cel care avea să fie marele voievod Mihai Viteazul, eliberatorul de turci şi unificatorul Daciei.

În cultura şi arta naţională s-au remarcat aromâni ca Andrei Şaguna, Dimitrie Bolintineanu, Victor Eftimiu, Nicolae Batzaria, George Murnu, Camil Ressu, George Vraca, Toma Caragiu, Dan Nasta, iar în ştiinţă, acad. Elie Carafoli, considerat unul dintre pionierii în domeniul aerodinamicii. Unul dintre cei mai mari actori contemporani din România este aromânul Ion Caramitru, care, de câte ori are prilejul, afirmă răspicat că aromânii sunt români adevăraţi şi se declară împotriva celor care bat câmpii în această privinţă.

În volumul ”Dialectologie română”, Editura Didactică şi Pedagogică, 1977, Bucureşti, prof. Matilda Caragiu Marioţeanu scrie cât se poate de limpede: ”Dialectul aromân, ca şi cel meglenoromân, este, aşa cum s-a arătat, continuatorul românei comune (primitive) în sud-estul Dunării”; (...) ”Aromânii sunt singurii, între românii sud-dunăreni, care au un trecut cultural – totuşi mai tânăr decât cel al dacoromânilor”; (...) ”Ca în toate dialectele româneşti, opoziţia de caz nu este cunoscută în declinarea substantivelor masculine şi neutre”; (...) ”Ca şi în celelalte dialecte româneşti, adjectivul poate avea patru, trei sau două forme”. Şi tot aşa.

Cine poate s-o contrazică pe marea lingvistă aromâncă Matilda Caragiu Marioţeanu? De ce a fost nevoie ca, nu de mult, alfabetul dialectului aromân să fie schimbat cu unul comic? Numai ca să nu mai semene cu cel al cel al dialectului dacoromân? S-o fi gândit vreodată vreun sas, fie şi la beţie, că dialectul lui matern nu aparţine limbii germane?

Sunt aromâni care strigă hăis, basarabeni care strigă cea, vlahi de pe Valea Timocului care trag înapoi, semn că neamul românesc se află la o mare răscruce.

Cum de s-a ajuns la această umilinţă a orgoliului nostru naţional? Răspunsurile s-ar putea afla în manualele şcolare alternative, în terfelirea istoriei noastre de către unii ”intelectuali”, lepădarea de tradiţiile româneşti, în dezinteresul politicienilor faţă de trecutul şi mai ales faţă de prezentul nostru, în lăcomia, corupţia, sfidarea şi prostia fudulă a celor mai mulţi dintre ei. Ce-ar mai fi de spus până la iminenta cădere în prăpastie a României, cu sau fără Schengen?

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură