Bombe atomice antice

Dune de nisip in desertul egiptean. Ce fenomen ar putea fi capabil sa ridice temperatura desertului la cel putin 3300 grade Fahrenheit, transformandu-l in fasii de sticla solida galben-verde?
Dune de nisip in desertul egiptean. Ce fenomen ar putea fi capabil sa ridice temperatura desertului la cel putin 3300 grade Fahrenheit, transformandu-l in fasii de sticla solida galben-verde? (Wael Abed / AFP / Getty Images)

”Acum devin Moarte, distrugătorul lumilor.” - The Bhagavad Gita

La şapte ani după testele nucleare în Alamogordo, New Mexico, Dr. J. Robert Oppenheimer, tatăl bombei atomice, preda la un colegiu când, un student a întrebat dacă au mai existat teste atomice în USA, înainte de Alamogordo.

"Da, în timpurile moderne”, a răspuns el.

Fraza, enigmatică şi de neînţeles la acea vreme, a fost de fapt o aluzie la textele antice hinduse care descriu o catastrofă apocaliptică ce nu este corelată cu vreo erupţie vulcanică sau alt fenomen cunoscut. Oppenheimer, care a studiat avid sanscrita antică, a făcut referire fără nicio îndoială la "Bhagavad Gita" care descrie un dezastru global cauzat de "o armă necunoscută, o rază de fier”.

În timp ce poate fi alarmant pentru comunitatea ştiinţifică să se vorbească despre existenţa armelor atomice înainte de ciclul civilizaţiei prezente, dovada acestui fenomen pare să îşi murmure versurile în fiecare colţ al planetei.

Deşertul de sticlă

Această dovadă nu vine doar din versurile hinduse ci, de asemenea, şi din fragmentele de extensii ample de sticlă topită, împrăştiate peste tot prin deşerturile lumii. Cristalele de siliciu, curios răspândite, se aseamănă remarcabil cu aceleaşi fragmente găsite după exploziile nucleare în locul de testare atomică, Nisipurile Albe ale Alamogordo.

În decembrie 1932, Patrick Clayton, un supraveghetor al Supravegherii Geologice Egiptene, conducea printre dunele Marii Mări de Nisip, aproape de Platoul Saad în Egipt, când a auzit nişte pârâituri sub roţi. Când a examinat pentru a vedea care este cauza, el a găsit bucăţi de sticlă în nisip.

Descoperirea a atras atenţia geologilor din întreaga lume şi a plantat seminţele uneia dintre cele mai mari enigme ale ştiinţei moderne. Ce fenomen ar putea fi capabil să ridice temperatura nisipului deşertic la cel puţin 3000 grade Fahrenheit, transformându-l în mari foi de sticlă solidă galben-verde?

În timp ce străbătea Nisipurile Albe ale Alamogordo, Albion W. Hart, unul dintre primii ingineri ce au absolvit Institutul de tehnologie din Massachusetts, a observat că bucăţile de sticlă lăsate de testele nucleare erau identice cu formaţiunile pe care le observase în deşertul african, cu 50 de ani în urmă. Cu toate acestea, extensiile din deşert ar necesita ca explozia să fie de 10.000 de ori mai puternică decât cea observată în New Mexico.

Mulţi oameni de ştiinţă au încercat să explice dispersia rocilor mari de sticlă în deşerturile Libiei, Saharei, Mojavei, precum şi din multe alte locuri din lume, ca produse ale impacturilor cu meteoriţi gigantici. Cu toate acestea, datorita absenţei unor cratere care să le însoţească în deşert, teoria nu stă în picioare. Nici imaginile prin sateliţi şi nici vreun sonar nu au fost capabile să detecteze vreo groapă.

Mai mult, rocile de sticlă găsite în deşertul Libiei prezintă un grad de transparenţă şi puritate (99%) ce nu este tipic în fuziuni de meteoriţi căzuţi, în care fierul şi alte materiale sunt amestecate cu siliciul după impact.

Chiar şi aşa, oamenii de ştiinţă au sugerat că meteoriţii care determină formarea rocilor de sticlă ar fi putut exploda cu mai multe mile deasupra suprafeţei Pământului, într-un mod similar Evenimentului Tunguska, sau pur si simplu au ricoşat într-un asemenea fel încât purtau cu ei dovada impactului, dar pierzând căldură din frecare.

Totuşi, aceasta nu explică cum două dintre zonele găsite în imediata apropiere a Deşertului Libian prezintă acelaşi tipar — probabilitatea ca doi meteoriţi să lovească atât de aproape este foarte scăzută. Şi nici nu explică absenţa apei în specimenele de tektite, când se consideră că aceste zone de impact au fost acoperite cu apă în urmă cu 14.000 de ani.

Catastrofa antică a Mohenjo Daro

Oraşul unde a apărut cultura în Valea Indus de astăzi, este o mare enigmă. Pietrele ruinelor au fost parţial cristalizate, împreună cu locuitorii săi HAZY. Mai mult decât atât, texte locale misterioase vorbesc despre o perioadă de şapte zile de mulţumire faţă de maşini zburătoare numite Vimana pentru că au salvat vieţile a 30.000 de locuitori dintr-un episod terifiant.

În 1927, ani după descoperirea ruinelor Mohenjo Dâro, au fost găsite 44 de schelete umane în periferiile oraşului. Majoritatea erau cu faţa în jos, zăcând în stradă şi ţinând mâinile ca şi cum o catastrofă serioasă ar fi înghiţit brusc oraşul. Mai mult, unele corpuri prezintă semne inexplicabile de [i]radiaţie. Mulţi experţi consideră că Mohenjo Daro este un semn neechivoc al unei catastrofe nucleare petrecute două mii de ani înainte de Cristos.

Cu toate acestea, oraşul nu este unica localitate antică suspectată că a trecut printr-un eveniment nuclear. Zeci de clădiri din lumea antică au cărămizi cu pietre amalgamate, ca şi cum au fost testate de căldură, pe care oamenii de ştiinţă moderni nu le pot explica.

Forturi şi turnuri antice în Scotia, Irlanda şi Anglia, Oraşul Catal Huyuk în Turcia, Alalakh în nordul Siriei, ruinele celor Şapte Oraşe, în apropiere de Ecuador, oraşele dintre Râul Gange în India şi Colina Rajmahal, zonele Deşertului Mojave în Statele Unite.

În orice loc din lume, prezenţa unei temperaturi abisale şi descrierea vivida a unui cataclism sugerează că este posibil să fi existat într-o epocă anterioară în care tehnologia nucleară este posibil să fi fost deja cunoscută — o epocă în care tehnologia atomică s-a întors împotriva omului.

Studii aprofundate:

http://www. bibliotecapleyades. net/arqueologia/esp_mohenjo_dâro_1. htm

http://skepticreport. com/sr/?p=288

http://forteanswest. com/wordpress-mu/nevadalowfi/tag/robert-oppenheimer/

http://www. marmet-meteorites. com/id37. html