Lecţia demnităţii

Statuie a lui Lenin, "antihristul", fondatorul Uniunii Sovietice. Lenin este cel care a implementat comunismul şi teroarea ca instrument de stat, cauzând moartea a 100 de milioane de persoane în condiţii deosebit de dure. Muzeul de Istorie Europeană de la Bruxelles.
Statuie a lui Lenin, "antihristul", fondatorul Uniunii Sovietice. Lenin este cel care a implementat comunismul şi teroarea ca instrument de stat, cauzând moartea a 100 de milioane de persoane în condiţii deosebit de dure. Muzeul de Istorie Europeană de la Bruxelles. (HERWIG VERGULT / AFP / Getty Images)

Ridicarea unei statui ar trebui să însemne o celebrare şi un triumf. De la arhaicele reprezentări divine până la statuile şi templele recunoscute drept minuni ale lumii, de la marile capodopere statuare până la statuile mărilor personalităţi ale omenirii, umanitatea a strâns în simbolistica statuilor sale virtuţi după care să se ghideze: binele, curajul, măreţia, forţa spirituală etc.

Bineînţeles, există şi cealaltă faţă a monedei: chipurile şi statuile tiranilor şi uzurpatorilor completează galeria, documentând istoria.

Gesturile care motivează ridicarea unei statui sunt dintre cele mai diverse, pot fi de-a dreptul şocante şi contradictorii, precum şocantă şi contradictorie este însăşi natura umană. Dar ele vorbesc totodată despre nişte alegeri pe care le facem.

Astfel, amplasarea în fosta cetate medievală de pe malul Bistriţei a unei statui a fostului lider comunist chinez Deng Xiaoping şochează prin obscenitatea ei.

În primul rând, nu s-au ocupat încă „locurile” cu o adevărată galerie de figuri meritorii din cultura şi istoria noastră. Iar dacă ar fi să menţionăm aici doar rezistenţa din închisorile comuniste sau cea din munţi, i-am putea evoca cel puţin pe un Valeriu Gafencu („sfântul închisorilor”) şi pe un Gavrilă Ogoranu. De fapt ar fi necesar măcar un monument dacă nu un mausoleu închinat acelor români martiri, care, înfruntând bestialitatea comunismului s-au opus de fapt bestialităţii din fiinţa umană. Acelora care în acele vremuri de negare a conştiinţei sub ameninţarea morţii, şi-au păstrat conştiinţa curată, chiar şi cu preţul propriilor vieţi umane. Acelora care nu au acceptat dezumanizarea în multiplele ei forme îmblânzite şi neîmblânzite ale acelui sistem opus fiinţei umane. Acelora care au arătat prin exemplu personal că rostul vieţii umane e mai înalt decât simpla perindare prin cercul strâmt al confortului terestru.

Deng Xiaoping e înregistrat de istorie drept un criminal care a pornit un genocid împotriva propriului popor. E acuzat de o lume întreagă ca fiind cel care a ordonat intrarea cu tancurile şi cu armele de foc, la 4 iunie 1989, în demonstranţii neînarmaţi din Piaţa Tiananmen. E cel care a inventat aşa-numitul hibrid socialism capitalist, un stat două sisteme, cu singurul scop de a menţine la putere acelaşi partid comunist criminal, împrumutandu-i doar o altă faţă. Sub sloganul „a te îmbogăţi este virtuos”, a deturnat atenţia oamenilor de la lupta pentru drepturile şi idealurile lor legitime, vânzându-le iluzia bogăţiei prin orice mijloace. În realitate nu a permis decât nomenclaturii comuniste şi cercurilor de putere să se îmbogăţească rapid, cerându-le în schimb loialitate absolută faţă de Partid.

În contrast, luptătorii rezistenţei anticomuniste sunt de fapt luptători împotriva răului, pentru că, comunismul cuprinde în el toate formele de rău: minciună, înşelătorie, crimă, violenţă, incitare, control, spionaj, jaf, denigrare, etc. Personaje ca Deng Xiaoping sunt automat torţionarii acestora.

Nu şochează, astfel, în chip dezgustător contrastul între ceea ce ar trebui să se întâmple şi ceea ce se întâmplă de fapt în Bistriţa?

Nu şochează, astfel, în chip dezgustător contrastul între ceea ce ar trebui să se întâmple şi ceea ce se întâmplă de fapt în Bistriţa?

Şi din păcate, nu doar în Bistriţa. Atitudinea de slugărnicie şi linguşire a autorităţilor române în faţa celor chineze, în numele mult-invocatei prietenii între „cele două ţări şi popoare” e binecunoscută. Modul în care China pune problema, condiţionând mereu relaţiile economice cu păstrarea tăcerii asupra problemelor ei etico-morale grave e un compromis cu atât mai degradant cu cât devine mai periculos la scara întregii planete.

Şi de-ar fi doar China...

Istoria precedentelor pe această linie e lungă. Cu atâtea plecăciuni în faţa sprijinului „ţărilor prietene” ne ratăm mereu lecţia demnităţii.

Când se trage linia, fiecare dintre noi şi fiecare dintre ei, oameni politici sau obişnuiţi, avem o conştiinţă care ne aşteaptă răspunsurile, care ne cântăreşte alegerile.

Gesturile noastre sunt măsura alegerilor pe care le facem.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Opinii