Zile traite dupa gratii (Partea 1)

1963

Primavara

Cum incepea sa se duca zapada si noi incepeam lucrul fie la dig unele brigazi, fie la canalizari, adica pe locurile mlastinoase se faceau canale adanci pentru scurgerea apei, canalele erau proiectate in asa fel ca apa sa se scurga intr-un capat al lui. Trebuiau sapate adanci, aproape la 2-3 metri in pamant, munca destul de grea. Pamantul trebuia scos la suprafata pe marginea canalului. Nu aveai voie sa faci pauza, munceai in continuu ca un robot. Cum te vedea ca stai, paznicul era cu gura pe tine. Asa a trecut toata primavara cand la dig cand la desecari.

In anul acesta Pastile se serbau la sfarsitul lunii aprilie. Se simtea cu duhul ca era Praznic Imparatesc. Ne salutam cu "Hristos a inviat!”. Preotii care erau in colonie cu noi improvizau "Slujba Invierii la miezul noptii”. Cel care facea de planton supraveghea sa nu fim auziti de gardieni. Era o mica evadare, fie numai cu gandul la slujba Invierii de la biserica din satul meu natal. Traiam cu emotie acest praznic al Invierii Domnului. De fapt in cei sase ani de inchisoare, nu am vazut ou sau lapte sau branza, nici pomeneala. De dulciuri si fructe nici nu putea fi vorba. La noi exista aceeasi mancare de terci si obisnuita zeama calda in care vedeai cativa fluturasi de varza acra, mamaliga cu tarate si putin arpacas.

Vara

In luna lui mai in delta era caldura mare. Plantele de porumb si sfecla de zahar cresc sub dogoarea dulce a soarelui si a ploilor binefacatoare. Asteapta si ele sa fie curatate de buruieni si sa aiba un pic de pamant la radacina. Punctul de plecare era cam la 4-5 km de locul unde aveam noi colonia de munca. Numai Dunarea cu digul ei era mai aproape.

Dimineata la orele 5 era desteptarea, la ora 6 se lua obisnuitul terci (un fel de faina de malai cu tarate in care se punea putina marmelada sau zahar). La orele 7, brigazile cu detinuti asteptau sa iasa pe poarta coloniei. De la poarta ne lua in primire escorta formata din 4 soldati inarmati cu pusti si un gardian. Gardianul era insotit uneori si de un caine lup. Dupa mai bine de jumatate de ora ajungem la locul de munca. Aici primim sape si cate doua randuri de porumb sau sfecla de zahar, dupa cum era cazul, pe care trebuia sa-l prasesti. Soldatii puneau acele tablite cu "zona interzisa” la marginea parcelei. Nu aveai voie sa treci de acea zona ca erai impuscat pe loc. Pana la orele 12 munceam linistiti, dupa aceasta ora priveam in gol sa vedem daca vine caruta cu mancare. Asa cum era, dar de ea depindea puterea noastra de a munci si chiar viata. Era un singur fel de mancare arpacas, fara grasime si de multe ori mai era si cate o musca. Ce puteam face? Luam cu lingura musca, o aruncam si mancam mai departe. Pauza de masa cu odihna cu tot era de o ora. Doamne ce repede trecea acea ora. Parca erau minute.

Caldura mare, apa putina, ni se aducea cu butoiasul numit sacaua, dar la atatea brigazi de detinuti se termina repede. De multe ori nu ajungeam la apa, dar ma consolam cu gandul ca diseara cand ajung in colonie ma satur de apa. Era o cismea si curgea destula.

Unii dintre subofiteri mai foloseau epitete jignitoare la adresa noastra, dar deja ne obisnuisem cu asemenea comportament din partea lor. Acum ca trecuse atata vreme nu le mai puneam la inima ca si la inceputul detentiei. Pe urmele noastre veneau asa-zisii brigadieri civili, care urmareau cum plivim si prasim plantele. Daca observau ca cineva nu facea lucru de calitate ne spuneau gardianului, care lua masuri de pedepsire a noastra. Dar aceasta se intampla foarte rar caci stiam urmarile daca nu faceam lucru de calitate. Seara in jurul orelor 18 se auzea strigatul sefului de escorta: "incetarea”, la care ne bucuram - mai trecuse o zi de chin.

Eu faceam parte din brigada a 15-a, grupa a treia condusa de capitanul Putca I. Nicolae din Cluj. Ne-am intalnit dupa eliberare, dar ne era teama sa stam mai mult de vorba, ca noi detinutii politici eram urmariti si dupa eliberare. Eram etichetati "dusmani ai poporului”.

Intamplarea face ca pe langa tarlaua unde lucram noi era un drum, pe el treceau doua fetite de scoala de vreo 8-9 ani si unul dintre noi le intreaba: "Tu fata, cat e ceasul”? La care una ii raspunde: ”Nene banditule, nu avem voie sa-ti spunem!” Am ramas socati de raspunsul copilei. Ea nu era vinovata, era sistemul. Eram considerati "banditi” nu numai de copii, ci si de populatia care traia in jurul coloniei noastre.