Machu Picchu - una dintre cele şapte noi minuni ale lumii

Machu Picchu, vechiul oraş incaş din Munţii Anzi, Peru, considerat una din cele şapte noi minuni ale lumii.
Machu Picchu, vechiul oraş incaş din Munţii Anzi, Peru, considerat una din cele şapte noi minuni ale lumii. (photo courtesy of Jennifer Tatiana Valencia Heredia)

Machu Picchu sau Machu Pikchu - machu înseamnă "vechi" şi pikchu poate fi tradus ca "pisc" sau "munte" - este un sit arheologic incaş situat în Peru, în valea Urubamba, la aproximativ 2.430 m altitudine.

Perceput în imaginaţia colectivă drept rămăşiţe ale unui vechi şi fascinant oraş pierdut, locul este acum universal cunoscut atât pentru ruinele sale impozante şi originale, cât şi pentru priveliştea minunată pe care o oferă asupra văii Urubamba situată cu aproximativ 400 de metri mai jos. Machu Picchu face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO şi în 2007 a fost declarat că fiind una dintre cele Şapte Minuni ale Lumii Moderne.

Cheile Picchu, situate la jumătatea distanţei între Anzi şi pădurea amazoniana, au fost colonizate de către populaţiile montane din zonele de Vilcabamba şi Valea Sacră, regiunea de Cuşco, care căutau să îşi extindă teritoriile. Dovezile arheologice indică faptul că agricultura a fost practicată în regiune cel puţin din anul 760 î.Hr. Începând din anul 900 d.Hr., a existat o explozie demografică a unor grupuri despre care nu există documente istorice, dar care foarte probabil erau legate de etnia Tampu Urubamba. În această perioadă, suprafaţa agricolă "artificială" – terasele - se extinde considerabil. Cu toate acestea, situl specific al oraşului Machu Picchu - creasta stâncoasă ce uneşte munţii Machu Picchu şi Huayna Picchu - nu poartă urme care să sugereze că oraşul ar fi fost construit înainte de secolul XV.

Se presupune că oraşul a fost construit de către împăratul incaş Pachacútec în jurul anului 1440 şi a rămas locuit până la cucerirea spaniolă în 1532. Locul de amplasare a oraşului era un secret militar bine păzit, mai ales că piscurile ce îl înconjoară erau cea mai bună apărare naturală. De fapt, odată abandonat, acesta a rămas necunoscut timp de patru secole, devenind legendă. Descoperirile arheologice, combinate cu studii recente asupra documentelor coloniale, arată că nu era vorba despre un oraş obişnuit, ci mai degrabă un fel de reşedinţă de vară a împăratului şi nobilimii incaşe. S-a calculat că la Machu Picchu nu ar fi putut locui mai mult de 750 de persoane şi probabil în timpul sezonului ploios sau când nu erau nobilii, numărul era chiar mai mic.

Oraşul a fost “redescoperit” la 24 iulie 1911 de către Hiram Bingham, istoric de la Universitatea Yale, care explora vechile străzi incaşe ale zonei în căutarea ultimei capitale incaşe, Vilcabamba.

Fiind interesat să găsească ultimele ruine incaşe de la Vilcabamba, Bingham a ajuns la Machu Picchu la 24 iunie 1911 cu ajutorul proprietarului de pământ Melchor Arteaga şi de un sergent al Gărzii Civile peruviene. Expediţia a găsit două familii ţărăneşti ce se stabiliseră acolo. Aceştia exploatau terasele de sud ale ruinelor pentru a cultiva pământul şi foloseau un canal incaş încă funcţional, care aducea apă de la un izvor. Bingham a rămas foarte impresionat de ceea ce a văzut, astfel că a solicitat sprijinul Universităţii Yale, National Geographic şi guvernului peruan pentru a activa cât mai curând posibil studierea sitului. Astfel, Machu Picchu a fost cunoscut întregii lumi într-un articol publicat în anul 1913 de revista National Geographic

Deşi este clar că Bingham nu a descoperit cu adevărat Machu Picchu - de fapt, nimeni nu l-a descoperit, fiindcă nu a fost niciodată "pierdut" -, nu este nici o îndoială că el a fost primul care a recunoscut importanţa ruinelor, studiind-le cu ajutorul unei echipe multidisciplinare şi răspândind apoi constatările sale.

Zona construită din Machu Picchu este de 530 de metri lungime şi 200 metri lăţime şi cuprinde cel puţin 172 nivele. Complexul este împărţit în două zone mari: zona agricolă formată din terasele cultivare din sud şi zona urbană locuibilă, unde se desfăşurau şi principalele activităţi civile şi religioase. Ambele părţi sunt separate printr-un perete, un şanţ şi o scară, elemente care sunt paralele cu coasta de est a muntelui.

Terasele din Machu Picchu apar ca scări mari, construite pe coasta dealului. Ele sunt structuri formate dintr-un zid de piatră cu umplutură de mai multe straturi de material (pietre mari, pietre mici, pietriş, argilă şi teren de cultivare) ceea ce facilitează drenajul, împiedicând stagnarea apei şi implicit distrugerea structurii (fiind o zonă cu foarte multe ploi).

Dintre elementele arhitecturale ce constituie site-ul amintim Templul Soarelui, Reşedinţa Regală, Piaţa Sacră etc.

Oraşul de piatră construit pe partea de sus a unui „istm“ între doi munţi şi între două falii este o regiune în mod constant supusă cutremurelor şi, în special, ploilor abundente pe tot parcursul anului. Aceasta este o provocare pentru orice constructor. Potrivit lui Alfredo Valencia şi Keneth Wright, secretul longevităţii lui Machu Picchu este sistemul acestuia de drenaj, solul zonelor teraselor fiind prevăzut cu un sistem de drenare constând dintr-o acoperire cu pietre zdrobite şi roci pentru a evita stagnarea apei de ploaie. 129 de canale de drenaj se extind pe întreaga zonă urbană, proiectate pentru a preveni alunecări de teren şi eroziuni. Se estimează că 60% din eforturile pentru construirea Machu Picchu a fost construirea bazelor teraselor pline cu pietriş care să asigure o bună drenare a apei.

Există dovezi solide că au fost urmate criterii astronomice şi sacre pentru construirea Machu Picchu. De fapt, alinierea unor clădiri importante coincide cu azimutul solar în timpul solstiţiului, în mod continuu şi nu la întâmplare.

Toate clădirile sunt construite din granit de culoare albastru-alb, compus din 60% feldspat, 30% cuarţ şi 10% mică. Tot materialul provine din carierele situate în apropierea complexului incaş.

Aproape toate clădirile au fost proiectate în formă dreptunghiulară, doar câteva clădiri fiind curbe şi circulare. De obicei există una, două, până la opt uşi pe una din laturile lungi ale clădirilor dreptunghiulare.

Atrag atenţia şi construcţiile frecvente numite huayrana. Acestea au doar 3 pereţi, iar în locul zidului lipsă, există o coloană de piatră care susţine un fascicul de lemn ce susţine acoperişul.

Clădirile urmează în mod normal schema kanchas, adică sunt construcţii rectangulare dispuse în jurul unei terase centrale, unite printr-un centru de simetrie transversală.

Finisajul zidurilor de piatră este în principiu de două tipuri: cu pietre regulate combinate cu mortar de nămol şi alte substanţe, sau cu piatră fin prelucrată sub formă de prisme dreptunghiulare sau poligonale. Suprafeţele externe pot fi prelucrate, având protuberanţe sau fiind perfect netede. În aceste cazuri, unirea blocurilor de piatră pare perfectă, încât s-ar putea spune că nu a fost folosit niciun tip de mortar. În realitate există un strat subţire de material de legătură între piatră şi piatră, dar care este invizibil din exterior. Valoarea acestor realizări într-o societate fără unelte de fier este remarcabilă, dat fiind faptul că au fost create în epoca bronzului.

Cele mai multe faţade, ferestre şi nişe ale construcţiilor au o formă trapezoidală, având baza mare în jos.

Despre Machu Picchu s-ar putea vorbi extrem de mult şi desigur, poate că ideal ar fi sa îl puteţi vizita personal. Ar fi cu adevărat o experienţă de neuitat. Dar cum Peru este atât de departe de România, ne-am gândit că până veţi reuşi să faceţi un asemenea voiaj, să vă delectăm cu imagini de la faţa locului.

Călătorie [vizuală] plăcută!

Photo courtesy of Jennifer Tatiana Valencia Heredia