Comentariul 8: De ce este Partidul Comunist Chinez un cult malefic?

Cuvânt înainte

Prăbuşirea blocului socialist condus de Uniunea Sovietică la începutul anilor ’90 a marcat năruirea comunismului, după aproape un secol de existenţă. Însă Partidul Comunist Chinez (PCC) a supravieţuit în mod surprinzător şi încă mai controlează China, o naţiune care cuprinde o cincime din populaţia lumii. Inevitabil se ridică o întrebare: mai este PCC în prezent cu adevărat comunist?

În China zilelor noastre nimeni nu mai crede în comunism - nici măcar membrii de Partid. După 50 de ani de socialism, PCC a adoptat acum proprietatea privată şi are chiar bursă de valori. Umblă după investiţii străine pentru a pune la punct noi afaceri, în timp ce-i exploatează la os pe ţărani şi pe muncitori. Este ceva complet opus idealurilor comunismului. În ciuda compromisurilor făcute capitalismului, PCC menţine un control despotic asupra populaţiei Chinei. Constituţia, în forma revizuită în 2004, încă mai afirmă în mod rigid că „populaţia Chinei, formată din diferite etnii, va continua să adere la dictatura populară democratică şi la calea socialistă, sub conducerea PCC, sub îndrumarea marxism-leninism-ului, a ideologiei lui Mao Zedong, a teoriei lui Deng Xiaoping şi a importantelor idei ale teoriei celor Trei Reprezentări”.

„Leopardul a murit, dar pielea încă i-a rămas”[1]. Partidului Comunist Chinez din zilele noastre i-a rămas doar „pielea”, şi o foloseşte pentru a-şi menţine conducerea asupra Chinei.

Care este natura pielii moştenite de PCC, cu alte cuvinte care este adevărata organizare a PCC?

I. Trăsăturile de cult ale PCC

Partidul Comunist este în esenţă un cult malefic, nociv pentru omenire.

Cu toate că n-a afirmat niciodată că este o religie, Partidul Comunist deţine toate caracteristicile unei religii. (Tabelul 1). Când a luat naştere, privea marxismul ca pe un adevăr absolut în lume. Îl venera cu pioşenie pe Marx,, ca pe un soi de zeitate spirituală şi îndemna lumea să se angajeze în „luptă”, pe întreaga durată a vieţii, în scopul construirii „paradisului comunist pe Pământ”.

Tabelul 1. Trăsături religioase ale PCC

Partidul Comunist diferă semnificativ de orice religie ortodoxă. Toate religiile ortodoxe cred în Dumnezeu şi în bunăvoinţă, şi au ca scop îndrumarea umanităţii spre moralitate şi salvarea sufletului. Partidul Comunist nu crede în Dumnezeu şi se opune moralităţii tradiţionale.

Prin ceea ce a făcut, Partidul Comunist a dovedit că este un cult malefic. Doctrinele Partidului Comunist sunt bazate pe lupta de clasă, pe revoluţii violente şi pe dictatura proletariatului, iar consecinţa a fost aşa numita „revoluţie comunistă” plină de violenţă şi sânge. Teroarea Roşie trăită sub comunism a durat aproximativ un secol, aducând dezastre în zeci de ţări, costurile ridicându-se la zeci de milioane de vieţi. Credinţa comunistă, cea care a creat un iad pe Pământ, nu este decât cel mai detestabil cult din lume.

Trăsăturile de cult ale Partidului Comunist pot fi rezumate în şase puncte:

1. Născocirea de doctrine şi eliminarea dizidenţilor

Partidul Comunist priveşte marxismul ca pe o doctrină religioasă şi îl etalează ca fiind „adevărul de nezdruncinat”. Doctrinele Partidului Comunist sunt lipsite de bunăvoinţă şi toleranţă şi pline de aroganţă. Marxismul a fost un produs al perioadei iniţiale a capitalismului, atunci când productivitatea era scăzută şi ştiinţa subdezvoltată. Îi lipsea înţelegerea corectă a relaţiilor om-societate sau om-natură. Din nefericire, această ideologie eretică a evoluat devenind mişcarea comunistă internaţională şi a vătămat lumea peste 100 de ani, până când oamenii au renunţat la ea, descoperind că pusă în practică devine o greşeală absolută.

Liderii de Partid, de la Lenin încoace, au schimbat mereu doctrinele cultului. De la teoria lui Lenin asupra revoluţiei violente, la teoria revoluţiei continue sub dictatura proletariatului a lui Mao Zedong, până la cele „Trei Reprezentări“ ale lui Jiang Zemin, istoria Partidului Comunist este plină de astfel de aberaţii eretice. În ciuda faptului că atunci când au fost aplicate, aceste teorii au provocat în mod constant dezastre - fiind pline de contradicţii interne - Partidul Comunist afirmă şi acum că sunt universal corecte şi forţează oamenii să le studieze.

Eliminarea dizidenţilor este cea mai eficientă măsură prin care cultul malefic comunist îşi răspândeşte doctrina. Deoarece doctrina şi comportamentul acestui cult malefic sunt mult prea ridicole, Partidul Comunist trebuie să-i forţeze pe oameni să le accepte şi să se bazeze pe violenţă pentru a-i elimina pe dizidenţi. După ce PCC a apucat frâiele puterii în China, a iniţiat „reforma agrară” pentru a elimina clasa proprietarilor de pământ, „reforma socialistă” în industrie şi comerţ pentru a elimina capitaliştii, „campania de eliminare a reacţionarilor” pentru a extermina religiile populare şi pe oficialii care deţineau funcţii înainte de venirea comunismului la putere, campania „Anti Dreapta”, pentru amuţirea intelectualilor şi „Marea Revoluţie Culturală” pentru a eradica cultura tradiţională chineză. PCC a reuşit să unifice China sub cultul malefic comunist şi să creeze în societate o situaţie în care toţi citeau Cartea Roşie, jucau „dansul loialităţii”, „solicitau ordinele Partidului dimineaţa, şi raportau Partidului seara”. În perioada de după Mao Zedong şi Deng Xiaoping, PCC a afirmat că Falun Gong - o practică de cultivare tradiţională chineză, care crede în „Adevăr, Compasiune, Toleranţă” - duce o competiţie pentru câştigarea maselor. Astfel a ajuns să dorească eradicarea Falun Gong şi a iniţiat o persecuţie care s-a transformat în genocid împotriva Falun Gong, persecuţie care continuă şi azi.

2. Venerarea liderilor şi viziunile de supremaţie

De la Marx la Jiang Zemin, portretele liderilor Partidului Comunist sunt afişate în mod proeminent pentru venerare. Autoritatea absolută a liderilor Partidului Comunist interzice orice şovăire. Mao Zedong era venerat ca „Soarele Roşu” şi „Marele Eliberator”. Partidul îi slăvea neruşinat scrierile, afirmând că „o propoziţie de-a sa echivalează cu zece mii de propoziţii obişnuite”. Ca „simplu membru de Partid” Deng Xiaoping domina la un moment dat scena politică a Chinei ca un suveran. Teoria celor „Trei Reprezentări” a lui Jiang Zemin este pur şi simplu un text de patruzeci şi ceva de caractere (incluzând punctuaţia), totuşi cea de-a 4–a Sesiune Plenară a PCC a afirmat că „a oferit un răspuns creativ la întrebări de genul ce este socialismul, cum construim socialismul, ce fel de partid construim, şi cum se construieşte Partidul”. Partidul a slăvit cu neruşinare teoria celor „Trei Reprezentări” deşi acum o ia în derâdere, spunând că este o continuare şi o dezvoltare a marxism-leninism-ului, a gândirii lui Mao Zedong şi a teoriei lui Deng Xiaoping.

Masacrarea arbitrară a inocenţilor de către Stalin, catastrofala „Revoluţie Culturală”, lansată de Mao Zedong, ordinul lui Deng Xiaoping de declanşare a măcelului din Piaţa Tiananmen, şi persecuţia continuă a lui Jiang Zemin împotriva Falun Gong sunt rezultatele groaznice ale dictaturii eretice a Partidului Comunist.

Pe de o parte PCC înseală, stipulând în Constituţia sa că „întreaga putere în Republica Populară Chineză aparţine oamenilor. Organele prin care oamenii îşi exercită puterea de stat sunt Congresul Naţional Popular şi Congresele Populare Locale, la diferite niveluri”. „Nici o organizaţie sau individ nu se bucură de privilegiul de a fi deasupra Constituţiei şi Legii”[2]. Pe de altă parte, Statutul PCC stipulează că PCC este nucleul conducător al cauzei socialiste cu caracteristici chinezeşti, având prioritate atât asupra ţării, cât şi asupra oamenilor. Preşedintele Comitetului Permanent al Congresului Naţional Popular a ţinut „discursuri” importante în toată ţara, pretinzând că Congresul Naţional Popular, organul suprem al puterii în stat, trebuie să rămână fidel conducerii PCC. În conformitate cu principiul „centralismului democratic” al PCC, întregul Partid trebuie să se supună Comitetului Central al Partidului. De fapt Congresul Naţional Popular este faţada pentru dictatura Secretarului General, care este protejată de legislaţie.

3. Spălarea violentă a creierului, controlul minţii, organizarea strictă şi principiul conform căruia „intri dar nu poţi ieşi”

Organizarea PCC este extrem de strictă: pentru a fi admis este nevoie de referinţe de la doi membri de Partid; un nou membru trebuie să jure loialitate eternă Partidului; membri de Partid trebuie să plătească cotizaţie, să participe la activităţile organizaţiilor şi să ia parte la studiul politic în grup. Organizaţiile de Partid penetrează toate nivelurile guvernului. Există organizaţii de bază în fiecare sat, oraş şi chiar in apropiata vecinătate. PCC îi controlează nu numai proprii membri şi afacerile Partidului, ci şi pe ne-membrii, deoarece întregul regim trebuie să „adere la conducerea Partidului”. În anii în care se desfăşurau campaniile luptei de clasă, „preoţii” religiei PCC - secretarii de Partid de la toate nivelurile - nu ştiau altceva decât să disciplineze oamenii.

„Critica şi autocritica” şedinţelor de Partid erau folosite ca mijloace obişnuite aplicate la nesfârşit, pentru a controla minţile membrilor de Partid. De-a lungul istoriei, PCC a lansat o mulţime de campanii politice de „purificare a membrilor de Partid”, „rectificare a atmosferei în Partid”, „capturare a trădătorilor”, „curăţire a corpurilor anti-bolşevice (corpurile AB)”[3] sau „disciplinarea Partidului”, luând „pulsul Partidului” – toate însemnând de fapt folosirea terorii şi a violenţei pentru a testa devotamentul membrilor, făcându-i să ţină mereu pasul cu Partidul.

Intrarea în Partid este asemenea semnării unui contract irevocabil prin care îţi vinzi trupul şi sufletul. Regulile Partidului fiind întotdeauna deasupra legilor naţiunii, PCC se poate lipsi de orice membru după placul inimii, dar un membru nu poate părăsi după plac PCC, fără a-şi atrage consecinţe grele. Demisia din Partid este considerată lipsă de loialitate şi aduce consecinţe cumplite. În timpul Marii Revoluţii Culturale când cultul PCC atinsese cote absolute, se ştia că dacă Partidul îţi dorea moartea, nu puteai trăi; dacă Partidul dorea să trăieşti, nu puteai muri. Dacă cineva se sinucidea, se spunea că s-a „temut de pedeapsa poporului pentru crima sa” şi membrii familiei sale erau implicaţi şi pedepsiţi.

Procesul de decizie din cadrul Partidului funcţionează asemenea unei cutii negre, deoarece luptele din interiorul Partidului trebuiesc păstrate absolut secret. Toate documentele de Partid sunt confidenţiale. Temându-se de expunerea actelor sale criminale, PCC se năpusteşte deseori asupra dizidenţilor, acuzându-i de „divulgarea secretelor de stat”.

4. Apeluri la violenţă, măcel şi sacrificiu pentru Partid

Mao Zedong declama:

„Revoluţia nu este o serată, nici scrierea unui eseu, nici pictarea unui tablou, ori coaserea unei broderii; nu poate fi perfectată pe îndelete, cu blândeţe, cu temperare, cu amabilitate, în mod curtenitor, cu sobrietate şi cu nobleţe. Revoluţia este insurecţie, este un act de violenţă, în care una dintre clase o răstoarnă pe cealaltă”[4].

Deng Xiaoping recomanda: „uciderea a 200.000 de oameni în schimbul a 20 de ani de stabilitate”.

Jiang Zemin ordona: „distrugeţi-i [pe practicanţii Falun Gong] fizic, distrugeţi-le reputaţia şi ruinaţi-i financiar”.

PCC promovează violenţa, ucigând nenumărate persoane în cursul numeroaselor sale campanii politice. Învaţă oamenii să trateze inamicul „rece, ca asprimea iernii”. Drapelul lor este roşu pentru că „a fost vopsit în roşu cu sângele martirilor”. Partidul venerează culoarea roşie datorită patimii sale pentru sânge şi carnagiu.

PCC expune exemple „eroice”, pentru a încuraja oamenii să se sacrifice pentru Partid. Atunci când Zhang Side a murit lucrând într-un cuptor, pentru a produce opiu, Mao Zedong i-a glorificat moartea spunând că este „apăsătoare ca Muntele Taishan”[5]. În acei ani de frenezie „cuvintele curajoase” de genul „nu vă temeţi nici de greutăţi şi nici de moarte” şi „sacrificiul amar întăreşte hotărârea neînfricată; îndrăznim să facem Soarele şi Luna să strălucească pe ceruri noi” dădeau substanţă aspiraţiilor în mijlocul unei penurii groaznice.

La sfârşitul anilor ’70 Vietkong-ul a trimis trupe şi a răsturnat regimul Khmerilor Roşii, patronat de PCC, care comisese crime teribile. Cu toate că PCC era furios, nu putea trimite trupe pentru a-i sprijini pe Khmerii Roşii, deoarece China şi Cambogia n-au graniţă comună. PCC a lansat un război împotriva Vietnamului, pe frontiera chino-vietnameză, pentru a pedepsi Vietkong-ul, în numele „auto-apărării”. Zeci de mii de soldaţi chinezi şi-au pierdut sângele şi viaţa în acest conflict dintre partidele comuniste. Dar moartea lor n-a avut nimic de a face cu vreun teritoriu sau vreo suveranitate. Câţiva ani mai târziu, PCC comemora ruşinos pierderea lipsită de sens a atâtor vieţi inocente şi tinere vorbind despre „eroicul spirit revoluţionar”, împrumutând în mod ireverenţios cântecul „Eleganta conduită vopsită cu sânge”. După ce în 1981, 154 de chinezi mureau recapturând muntele Faka în provincia Guangxi, PCC l-a înapoiat cu uşurinţă Vietnamului după ce cele două ţări şi-au revizuit graniţele.

Când răspândirea agresivă a pneumoniei atipice (SARS) ameninţa vieţile oamenilor la începutul lui 2003, PCC angaja în masă infirmiere tinere. Acestea erau închise repede în spitale pentru a îngriji pacienţii bolnavi de SARS. PCC împinge tinerii în locurile cele mai periculoase pentru a-şi construi „imaginea glorioasă” conform căreia „nu ne temem nici de greutăţi şi nici de moarte”.

Pe de altă parte Jiang Zemin, împreună cu tovaraşii săi, au fugit din Beijing refugiindu-se în Shanghai pentru a scăpa de epidemie.

5. Negarea credinţei în Dumnezeu şi sufocarea naturii umane

PCC promovează ateismul şi pretinde că religia ar fi „opiumul spiritual” care intoxică oamenii. Şi-a folosit puterea pentru a nimici toate religiile din China, apoi s-a zeificat pe sine, astfel că domnia absolută asupra ţării a fost încredinţată cultului PCC.

În paralel cu sabotarea religiilor, PCC distruge şi cultura tradiţională. Pretinde că tradiţia, moralitatea şi etica ar fi de natură „feudală”, că promovează superstiţia şi că sunt reacţionare, eradicându-le în numele Revoluţiei. În timpul Marii Revoluţii Culturale, tradiţiile chineze au fost încălcate de fenomene groaznice, larg răspândite: cupluri căsătorite turnându-se reciproc, studenţi care-şi băteau profesorii, fii şi taţii ridicându-se unii împotriva celorlalţi, omorârea din senin a nevinovaţilor de către Gărzile Roşii, rebeli care se băteau, se zdrobeau şi se jefuiau. Acestea sunt consecinţele naturale ale înăbuşirii naturii umane de către PCC.

După ce şi-a organizat regimul, PCC a forţat minorităţile naţionale să promită în mod solemn loialitate conducerii comuniste, compromiţând astfel bogata cultură etnică pe care aceştia o creaseră.

Pe 4 iunie 1989, aşa-zisa „armată populară de eliberare” a masacrat o mulţime de studenţi în Beijing. Rezultatul a fost că mulţi chinezi şi-au pierdut complet speranţa în viitorul politic al Chinei. Din acel moment întreaga populaţie şi-a concentrat atenţia pe acumularea de averi. Din 1999, PCC persecută în mod brutal Falun Gong, arătându-şi ostilitatea faţă de principiul „Adevăr, Compasiune, Toleranţă”, dând astfel naştere unui declin accelerat al standardelor morale.

La începutul acestui nou secol, o nouă rundă de abuzuri constând în anexări ilegale de terenuri[6] şi confiscări de resurse financiare şi materiale [în urma înţelegerilor secrete dintre oficiali corupţi şi profitori] i-a sărăcit pe mulţi, unii rămânând chiar fără adăpost. Numărul persoanelor care fac apel către guvern în încercarea de a rezolva nedreptăţile a crescut rapid şi conflictele sociale s-au intensificat. Protestele pe scară largă sunt frecvente şi atrag răspunsuri violente ale poliţiei şi forţelor armate. Natura fascistă a „republicii” predomină, iar societatea şi-a pierdut conştiinţa morală.

În trecut un răufăcător nu făcea rău vecinilor, sau cum spune un proverb „vulpea vânează departe de casă”. În zilele noastre, când oamenii doresc să înşele pe cineva, ţintele sunt mai degrabă rudele şi prietenii, acest lucru numindu-se „omorârea cunoştinţelor”.

În trecut, cetăţenii chinezi apreciau castitatea mai presus de orice, pe când în zilele noastre oamenii râd de cei săraci, dar nu şi de prostituate. Istoria distrugerii naturii şi moralei umane în China este afişată în mod grăitor în balada de mai jos:

“În anii ’50 oamenii se ajutau unii pe alţii,

În anii ’60 oamenii pofteau la ce aveau ceilalţi,

În anii ’70 oamenii se înşelau unii pe ceilalţi,

În anii ’80 fiecare avea grijă de el însuşi

În anii ’90 oamenii profitau de oricine le ieşea în cale”.

6. Confiscarea puterii prin forţă armată, monopolizarea economiei, ambiţii politice şi economice sălbatice

Singurul scop al întemeierii PCC a fost confiscarea puterii prin forţă armată, iar mai apoi generarea unui sistem al proprietăţii de stat, în care statul deţinea monopolul în cadrul unei economii planificate. Ambiţia sălbatică a PCC o depăşeşte cu mult pe cea a cultelor malefice obişnuite, care acumulează doar bani.

Într-o ţară cu proprietate publică socialistă condusă de Partidul Comunist, organizaţiile de Partid deţin o putere imensă - comitetele de Partid şi filialele diferitelor niveluri cangrenează sau stăpânesc infrastructura administrativă. Organizaţiile de Partid, posedante, stăpânesc maşinăria de stat şi extrag fonduri direct din bugetele administraţiilor diferitelor niveluri. Asemenea unui vampir, PCC a stors bogăţii imense de la naţiune.

II. Pagubele aduse de cultul PCC

Toată lumea este îngrozită când află despre incidente precum cel al Aum Shinri Kyo (Adevărul Suprem) - sectă care a omorât oameni cu gazul sarin în Japonia - sau cel al Templului Solar care propovăduia urcarea la cer prin sinucidere, sau cel al (sin)uciderii în masă a peste 900 de credincioşi ai „Templului Poporului”, al pastorului Jim Jones. Dar PCC este un cult malefic care comite crime de mii de ori mai grave, vătămând nenumărate vieţi, pentru că are următoarea caracteristică specială, care lipseşte cultelor obişnuite.

1. Cultul malefic devenit religie de stat

În majoritatea ţărilor, chiar dacă nu urmezi vreo religie, te poţi bucura de o viaţă fericită, fără să trebuiască să citeşti scrieri religioase, sau să asculţi principii religioase. Însă în China este imposibil să trăieşti fără expunere constantă la doctrinele şi propaganda PCC, deoarece de îndată ce a câştigat puterea, PCC a transformat acest cult malefic într-o religie de stat.

PCC începe să-ţi spele creierul cu predici politice încă din grădiniţă şi şcoala elementară. Nu poţi primi o educaţie superioară şi nu poţi fi promovat într-o funcţie mai înaltă, fără să treci de examenul politic. Nici una din întrebările cuprinse în examenul politic nu-ţi permit o gândire independentă. Pentru a trece examenele ţi se cere să memorezi răspunsurile standard prescrise de PCC. Nefericiţii de chinezi sunt forţaţi să repete de mici predicile PCC, fiindu-le spălat în mod constant creierul. Când eşti promovat în cadrul guvernului trebuie să urmezi şcoala de Partid, indiferent dacă eşti sau nu membru. Până nu întruneşti cerinţele de absolvire ale Şcolii de Partid, nu eşti promovat.

În China, unde Partidul Comunist este religie de stat, nu este permisă existenţa grupurilor cu opinii diferite. „Partidele democrate”, organizate şi ele tot de PCC ca paravan politic, „Biserica Patriotică“, trebuie să recunoască formal conducerea PCC. Loialitatea faţă de PCC este primul criteriu pe care trebuie să-l îndeplineşti, înainte de a te putea înscrie în orice altă credinţă, în conformitate cu logica extremă de tip sectant a PCC.

2. Controlul social dus la extrem

Acest cult malefic a putut deveni religie de stat pentru că PCC deţinea un control social complet şi privase indivizii de libertate. Acest tip de control este fără precedent: PCC a privat oamenii de proprietatea privată, care constituie fundamentul libertăţii. Înainte de anii ’80 oamenii din zonele urbane îşi puteau câştiga existenţa numai dacă lucrau în întreprinderile controlate de Partid. Fermierii din zonele rurale trebuiau să trăiască pe terenul fermelor, care aparţineau comunelor Partidului. Nimeni nu putea scăpa controlului PCC. Într-o ţară socialistă cum este China, organizaţiile Partidului Comunist sunt omniprezente – de la guvernul central, până jos - incluzând satele şi vecinătăţile. Prin comitetele şi filialele de Partid de la toate nivelurile, PCC deţine un control absolut al societăţii. Un astfel de control strict distruge libertatea individuală – libertatea de mişcare (prin sisteme de înregistrare a reşedinţei), libertatea de exprimare (500.000 de persoane cu vederi de dreapta au fost persecutate de PCC deoarece îşi exercitaseră dreptul la liberă exprimare), libertatea în gândire (Lin Zhao şi Zhang Zhixin[7] au fost executaţi pentru că aveau dubii asupra PCC) şi libertatea de a obţine informaţii (este ilegal să citeşti cărţi interzise sau să asculţi „staţiile radio ale inamicilor”, iar navigarea pe Internet este monitorizată).

Unii pot susţine că proprietatea privată este acum acceptată de PCC, dar nu trebuie să uităm că această politică de deschidere şi reforme a apărut numai atunci când socialismul a atins punctul în care oamenii nu mai aveau ce mânca şi când economia naţională era în pragul colapsului. PCC a trebuit să se dea un pas înapoi pentru a se salva de la distrugere. Cu toate astea, chiar şi după reformă şi deschidere, PCC n-a slăbit controlul asupra populaţiei. Persecuţia brutală a practicanţilor Falun Gong, care continuă şi azi, nu putea să apară decât într-o ţară controlată de Partidul Comunist. Dacă PCC ar deveni un gigant economic aşa cum îşi doreşte, în mod sigur ar controla mai mult populaţia chineză.

3. Susţinerea violenţei şi dispreţul faţă de viaţă

Aproape toate cultele malefice îşi controlează adepţii, sau rezistă presiunilor externe prin violenţă. Dar puţine dintre ele au recurs la violenţa de care a făcut uz PCC fără nici un fel de scrupule. Numărul morţilor cauzate de către toate cultele malefice din întreaga lume nici măcar nu poate fi comparat cu numărul persoanelor ucise de PCC. Cultul PCC vede omenirea ca pe un simplu mijloc de realizare a scopurilor sale. Uciderea este doar un alt mijloc. Astfel PCC nu are nici un fel de rezerve şi scrupule în a persecuta oamenii. Oricine poate deveni ţinta persecuţiei sale, chiar şi suporterii, membrii şi liderii PCC.

PCC este părintele Khmerilor Roşii din Cambogia - un caz tipic de brutalitate şi dispreţ al vieţii manifestate de Partidul Comunist. Inspirat şi ghidat de învăţăturile lui Mao Zedong, în timpul celor trei ani şi opt luni de stăpânire, Partidul Comunist Cambogian condus de Pol Pot a măcelărit două milioane de oameni – aproximativ un sfert din populaţia ţării – pentru a „elimina sistemul de proprietate privată”. Peste 200.000 din victime erau de etnie chineză.

Pentru comemorarea crimelor comise de Partidul Comunist, Cambogia a înfiinţat un muzeu de documentare şi expunere a atrocităţilor Khmerilor Roşii. Muzeul se află într-o închisoare folosită de Khmerii Roşii - o clădire care iniţial fusese liceu, şi care a fost mai apoi transformată de către Pol Pot în „Închisoarea S-21”, folosită special pentru a se ocupa de prizonierii de conştiinţă. Acolo au fost deţinuţi mulţi intelectuali, din care mai toţi au murit în urma torturilor. Peste tot în acest muzeu lângă instrumentele de tortură sunt expuse şi fotografiile alb-negru ale victimelor, luate înainte de execuţie. Sunt documentate multe torturi oribile: tăierea gâtului, perforarea craniului, maltratarea şi omorârea nou-născuţilor, etc. Se spune că toate aceste metode de tortură ar fi fost predate de „experţi şi specialişti” trimişi de PCC în sprijinul Kmerilor Roşii. Chiar şi la fotografierea victimelor înaintea execuţiei (pentru documentare sau amuzament) au fost antrenaţi de PCC.

În închisoarea S-21 a fost concepută o maşină de perforare a craniului pentru extragerea creierului uman, cu care erau mai apoi preparate unele mâncăruri pentru liderii Partidului Comunist Cambogian. Prizonierii de conştiinţă erau legaţi într-un scaun în faţa unei maşini de perforare a craniului. Victima trebuie să fi fost extrem de înspăimântată - un burghiu de mare turaţie le străpungea craniul din spate, extrăgând rapid şi efectiv creierul înainte ca victima să fi murit.

III. Natura de cult a Partidului Comunist

Ce face ca Partidul Comunist să fie atât de tiranic şi malefic? Atunci când a venit pe lume, acest spectru al Partidului Comunist a venit cu o misiune care te face să înlemneşti. Manifestul Partidului Comunist are spre sfârşit un pasaj celebru:

„Comuniştilor le repugnă să-şi ascundă vederile şi intenţiile. Ei declară făţiş că ţelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii orânduiri sociale de până acum. Să tremure clasele dominante în faţa unei Revoluţii Comuniste. Proletarii n-au de pierdut în această revoluţie decît lanţurile. Ei au o lume de cîştigat”.

Misiunea acestui spectru a fost folosirea violenţei pentru a contesta deschis societatea umană, nimicirea lumii vechi, „eliminarea proprietăţii private”, „eliminarea caracterului, independenţei şi libertăţii burgheziei”, eliminarea exploatării, eliminarea familiei şi guvernarea lumii de către proletariat.

Acest partid politic care şi-a proclamat public dorinţa de a „bate, distruge şi jefui” nu numai că nu neagă faptul că punctul său de vedere este malefic, dar îl mai şi expune, sigur pe sine, în Manifestul Comunist:

„Revoluţia comunistă înseamnă ruptura cea mai radicală cu relaţiile de proprietate moştenite din trecut; nu e deci de mirare că în cursul dezvoltării ei, se produce ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale”.

Dar de unde vin gândurile tradiţionale? Conform legii naturii formulată de atei, gândurile tradiţionale apar în mod „natural”, datorită legilor naturii şi ale societăţii. Sunt rezultatul mişcărilor sistematice din univers. Cei care cred în Dumnezeu spun că tradiţiile şi valorile morale umane sunt lăsate de Dumnezeu. Indiferent de unde vin - cea mai fundamentală moralitate umană, normele de comportament şi standardele de judecată a binelui şi răului, etc... sunt relativ stabile; de mii de ani ele au stat la baza reglării comportamentului uman şi menţinerii ordinii sociale. Dacă omenirea îşi pierde normele şi standardele morale de judecată a binelui şi răului, nu vor degenera oamenii în animale? Atunci când Partidul Comunist declară că „va rupe în mod fundamental legătura cu ideile tradiţionale”, nu ameninţă însăşi baza necesară existenţei normale a societăţii umane? Partidul Comunist este un cult malefic care duce în mod legic omenirea la distrugere.

Întregul Manifest Comunist, care proclamă principiile conducătoare ale Partidului Comunist, este impregnat de o hotărâre extremă, fără nici un strop de bunătate şi toleranţă. Marx şi Engels credeau că au găsit legea dezvoltării sociale - materialismul dialectic. Din acel moment, având „adevărul“ în mână, au pus sub semnul întrebării totul şi au negat totul. Au impus oamenilor cu încăpăţânare iluziile comunismului şi nu s-au dat înapoi de la susţinerea folosirii violenţei pentru distrugerea structurilor sociale şi a fundaţiilor culturale existente. Manifestul Comunist a injectat în nou-născutul Partid Comunist un spectru nelegiuit, împotriva legilor cerului, care extermină natura umană, arogant, de un egoism extrem, lipsit de orice fel de scrupule.

IV. Teoria referitoare la ziua din urmă a Partidului Comunist. Teama pentru sfârşitul Partidului

Marx şi Engels au impregnat un spectru malefic în Partidul Comunist. Lenin a înfiinţat Partidul Comunist în Rusia şi, prin violenţa ticăloşilor, a răsturnat guvernul de tranziţie alcătuit după Revoluţia din Februarie[8], a deturnat Revoluţia Burgheză din Rusia, a preluat guvernul, obţinând sprijin pentru cultul comunist. Însă succesul lui Lenin nu i-a făcut pe proletari să câştige lumea. Din contră, conform primului paragraf din Manifestul Comunist „Toate puterile bătrînei Europe s-au unit într-o sfântă hăituială împotriva aceste stafii...” Imediat după naşterea sa, Partidul Comunist s-a confruntat continuu cu o criză de supravieţuire şi s-a temut mereu de eliminare.

După Revoluţia din Octombrie[9] comuniştii ruşi (bolşevicii) n-au adus oamenilor nici pace şi nici pâine, ci numai crime arbitrare. Linia frontului pierdea războiul iar revoluţia dăuna economiei. Oamenii au început să se revolte. Războiul civil s-a extins rapid în întreaga societate, iar fermierii refuzau aprovizionarea oraşelor cu hrană. Printre cazacii de pe Don s-a declanşat o revoltă de mari proporţii; luptele lor cu Armata Roşie au adus mari vărsări de sânge. Natura brutală şi barbară a măcelului care a avut loc atunci este reflectată în literatură în opera lui Sholokhov Don Tikhii şi în ale povestiri ale sale despre fluviul Don. Trupele conduse de un fost amiral al Armatei Albe - Aleksandr Vasilievich Kolchak - şi de generalul Anton Denikin, aproape au răsturnat la un moment dat Partidul Comunist Rus. Chiar de la naşterea sa ca putere politică, Partidul Comunist a fost respins de aproape întregul popor rus, poate şi pentru că acestă sectă comunistă era prea malefică pentru a câştiga inimile oamenilor.

Experienţa PCC a fost similară cu cea a Partidului Comunist Rus. Începând cu „Incidentul Mari” apoi cu „Masacrul din 12 aprilie”[10], suprimarea oamenilor în rânduri repetate în zonele controlate de către comuniştii chinezi, „Lungul Marş” de 25.000 de kilometri pe care a fost forţat să-l facă - PCC dintotdeauna s-a confruntat cu eliminarea.

Partidul Comunist s-a născut cu misiunea de a distruge vechea lume prin orice mijloace. S-a văzut confruntat cu o problemă reală: supravieţuirea. Partidul Comunist a trăit permanent cu teama propriului deces. Supravieţuirea a devenit principala preocupare a cultului comunist şi grija sa total mistuitoare. După prăbuşirea alianţei internaţionale comuniste, şansa de supravieţuire a PCC s-a micşorat. Începând cu 1989, teama de Ziua Judecăţii i-a devenit tot mai reală, iar decesul tot mai aproape.

V. Arma venerată a supravieţuirii sectei comuniste: lupta brutală

Partidul Comunist a pus în mod constant accentul pe disciplina de fier, pe loialitatea absolută şi pe principiile organizatorice. Cei care intră în PCC trebuie să jure:

„Doresc să intru în PCC, să sprijin Constituţia Partidului, să mă supun regulilor Partidului, să-mi îndeplinesc obligaţiile de membru, să execut hotărârile Partidului, să urmez neabătut disciplina de Partid, să păstrez secretele Partidului, să fiu loial Partidului, să lucrez sârguincios, să-mi dedic întreaga viaţă comunismului, să fiu gata să sacrific totul pentru Partid şi oameni şi să nu trădez niciodată Partidul”. ( Constituţia PCC, cap.1, art.6)

PCC numeşte acest concept al devoţiunii cultiste faţă de Partid „conştiinţa de Partid”. Solicită membrilor PCC să fie oricând gata să renunţe la toate credinţele şi principiile personale şi să dea ascultare absolută voinţei Partidului şi liderilor acestuia. Dacă Partidul doreşte ca tu să fii bun, atunci trebuie să fii bun; dacă Partidul doreşte ca tu să faci rău, atunci trebuie să faci rău. În caz contrar, nu îndeplineşti standardul de membru de Partid, demonstrând că nu ai conştiinţă puternică „de Partid”.

Mao Zedong spunea: „Filozofia marxistă este o filozofie a luptei”. Pentru a cultiva şi menţine conştiinţa de Partid, PCC se bazează pe mecanismul luptelor periodice din interiorul Partidului. Prin continua angajare în lupte brutale în interiorul şi în afara Partidului, PCC elimină dizidenţii şi creează teroarea roşie. În acelaşi timp, PCC elimină constant membri, face regulile sale sectare din ce în ce mai stricte şi cultivă aptitudinile „de Partid” ale membrilor, pentru a-şi întări capacitatea de luptă. Aceasta este arma de preţ folosită de Partidul Comunist pentru a-şi prelungi supravieţuirea.

Dintre liderii PCC adeptul cel mai înfocat al manevrării acestei arme preţioase de luptă în interiorul Partidului a fost Mao Zedong. Brutalitatea unei astfel de lupte şi răutatea metodelor sale au debutat încă din 1930 în zonele controlate de comuniştii chinezi - aşa numita „Zonă Sovietică”.

În 1930 Mao Zedong a iniţiat o teroare revoluţionară pe scară largă în zona sovietică din provincia Jiangxi, cunoscută sub numele de „Eliminarea Corpurilor Anti-Bolşevice” - sau corpurile AB. Mii de soldaţi ai Armatei Roşii, membri ai Partidului şi ai Ligii Tineretului Comunist, precum şi persoane civile din bazele comuniste au fost omorâţi cu brutalitate. Incidentul a fost cauzat de controlul despotic al lui Mao Zedong. După ce Mao Zedong a întemeiat zona sovietică în Jiangxi, a fost provocat imediat de Armata Roşie Chineză locală şi de organizaţiile de Partid din sud-vestul provinciei Jiangxi, conduse de Li Wenlin. Mao Zedong n-a putut suporta existenţa unei forţe de opoziţie organizate chiar sub nasul său şi a folosit cele mai extreme metode pentru a suprima membrii de Partid pe care îi suspecta de dizidenţă. Pentru a crea o atmosferă brutală de eliminare, Mao Zedong n-a ezitat să înceapă cu trupele aflate sub controlul său direct. De la sfârşitul lui noiembrie, până la mijlocul lui decembrie, Armata Roşie Chineză a Primului Front a trecut printr-o „rectificare militară rapidă”. Au fost înfiinţate organizaţii de eliminare a contrarevoluţionarilor la toate nivelurile armatei - de divizie, regiment, batalion, companie şi pluton – care arestau şi ucideau membri de Partid provenind din familii de proprietari de pământ sau fermieri bogaţi şi pe aceia care au făcut plângeri, În mai puţin de o lună, dintre cei peste 40.000 de soldaţi ai Armatei Roşii Chineze, 4.400 erau consideraţi elemente ale „corpurilor AB”, inclusiv 10 căpitani („căpitanii corpurilor AB”); toţi au fost executaţi.

În perioada următoare Mao Zedong a început pedepsirea dizidenţilor din zona sovietică. În decembrie 1930 i-a ordonat lui Li Shaojiu, Secretar General al Departamentului Politic General al Armatei Roşii din Primul Front şi Preşedinte al Comitetului de Eliminare, să reprezinte Comitetul General de Frontieră şi să meargă în oraşul Futian din provincia Jiangxi, unde se afla guvernul comunist. Li Shaojiu a arestat membrii Comitetului Acţiunii Provinciale precum şi opt lideri ai celei de-a 20-a Armate Roşii, inclusiv pe Duan Liangbi şi Li Baifang. A folosit multe metode groaznice de tortură cum ar fi bătăi şi arsuri – cei torturaţi aveau răni pe tot corpul, degetele fracturate, arsuri peste tot şi nu se mai puteau mişca. Conform probelor documentare, urletele victimelor erau atât de puternice încât răzbăteau până la Cer; metodele de tortură erau infernale.

Pe 8 decembrie soţiile lui Li Baifang, Ma Ming şi Zhou Mian au vrut să-şi viziteze soţii aflaţi în detenţie, dar au fost şi ele arestate ca membre ale corpurilor „AB” şi torturate crunt. Au fost bătute grav iar trupurile şi părţile intime le-au fost arse, iar sânii tăiaţi cu cuţitul. Duan Liangbi a mărturisit sub tortură că Li Wenlin, Jin Wanbang, Liu Di, Zhou Mian, Ma Ming şi alţii erau liderii corpurilor „AB” şi că mulţi membri ai corpurilor „AB” erau infiltraţi în şcolile Armatei Roşii.

Din 7 decembrie până în seara zilei de 12 decembrie, Li Shaojiu împreună cu ceilalţi au arestat mai mult de 120 de membri „declaraţi” ai corpurilor „AB” şi zeci de „contrarevoluţionari importanţi” în drastica eliminare a corpurilor „AB” din Futian; au fost executate mai mult de 40 persoane. Cruzimea lui Li Shaojiu a declanşat într-un final „Incidentul din Futian”[11] din 12 decembrie 1930, care a şocat profund zona sovietică (din lucrarea Investigaţia istorică a Purificării „Corpurilor AB” din Zona Sovietică, provincia Jiangxi, făcută de Mao Zedong - scrisă de Gao Hua).

Din zona sovietică până în Yan’an, Mao Zedong s-a bazat pe teoria şi practica sa de „luptă” căutând şi reuşind să dobândească şefia absolută în Partid. După venirea la putere a Partidului în 1949, Mao Zedong a continuat să se bazeze pe această luptă internă în Partid. De exemplu în cel de-al 8-lea Plen al celei de-a opta întruniri a Comitetului Central al PCC ţinut în Lushan în 1959, Mao Zedong a lansat din senin un atac împotriva lui Peng Dehuai şi l-a înlăturat. Toţi liderii centrali care luau parte la conferinţă au fost rugaţi să-şi exprime poziţia; puţinii care au îndrăznit să exprime poziţii diferite au fost consideraţi toţi ca făcând parte din blocul anti-Partid al lui Peng Dehuai. În timpul Revoluţiei Culturale, veteranii Comitetului Central al PCC erau pedepsiţi unul după altul, toţi cedând fără opoziţie. Cine îndrăznea să scoată măcar un singur cuvânt împotriva lui Mao Zedong? PCC a pus întotdeauna accentul pe disciplina de fier, loialitatea faţă de Partid şi pe principiile organizatorice, cerând supunere absolută faţă de liderul ierarhiei. Acest gen de „natură a Partidului” a fost impregnată oamenilor în timpul luptelor politice fără sfârşit.

Li Lisan, fost lider în PCC, a ajuns la capătul puterilor în timpul Revoluţiei Culturale. La vârsta de 68 de ani era interogat în medie de şapte ori pe lună. Soţia sa, Li Sha, fusese mai demult tratată ca spion „revizionist sovietic” şi închisă într-un loc necunoscut. Neavând de ales, într-o stare de disperare extremă, Li s-a sinucis înghiţind o mare cantitate de somnifere. Înainte de a muri i-a scris o scrisoare lui Mao Zedong, în care se reflectă cu adevărat „conştiinţa de Partid”, conform căreia un membru al PCC nu îndrăzneşte să renunţe, nici chiar în pragul morţii:

„Preşedinte,

Păşesc acum pe calea trădării Partidului prin sinucidere şi nu am nici un mijloc de apărare împotriva crimei mele. Un singur lucru doresc să spun, anume că nici eu şi nici vreun membru al familiei mele nu am colaborat niciodată cu statele duşmane. Numai în această privinţă, cer guvernului central să facă investigaţii, să examineze faptele şi să tragă concluziile bazate pe adevăr…”

Li Lisan 22 iunie, 1967[12]

În timp ce filozofia de luptă a lui Mao Zedong, trăgea în cele din urmă China într-o catastrofă fără precedent, acest gen de campanie politică şi luptele interne de Partid, care ating proporţii mari „la fiecare şapte sau opt ani”, au asigurat supravieţuirea PCC. În fiecare campanie a existat o minoritate persecutată de 5%, în timp ce restul de 95% era adus la adeziune supusă faţă de linia de bază a Partidului, întărindu-se astfel forţa de coeziune a organizaţiei de Partid şi capacitatea sa distructivă. Luptele îi eliminau şi pe acei membri „şovăitori”, care nu voiau să-şi abandoneze conştiinţa, fiind îndreptate împotriva oricărei forţe care îndrăznea să opună rezistenţă. Prin acest mecanism al luptei, membrii PCC care aveau cea mai mare dorinţă de luptă şi care erau cei mai iscusiţi în folosirea metodelor huliganice, dobândeau controlul. Liderii cultului PCC sunt toţi oameni fără frică, cu o bogată experienţă de luptă şi dominaţi de spiritul Partidului. O astfel de luptă brutală le asigură celor care au trecut prin ea „o lecţie sângeroasă” şi o spălare violentă a creierului. În acelaşi timp energizează în mod continuu PCC, întărind mai mult dorinţa sa de luptă, asigurându-i supravieţuirea şi prevenind transformarea sa într-un grup moderat care să renunţe la luptă.

Această natură de Partid cerută de PCC provine exact din natura sectară a PCC. Pentru a-şi realiza scopul, PCC este hotărât să o rupă cu toate principiile tradiţionale şi să utilizeze toate mijloacele pentru a lupta fără nici o ezitare cu orice forţă care-i stă în cale. De aceea trebuie să-şi antreneze membrii şi să-i subjuge, pentru a-i transforma în uneltele lipsite de inimă, nedrepte şi atee ale Partidului. Această natură a PCC îşi trage originea din ura faţă de societatea umană, faţă de tradiţii, din autoevaluarea sa iluzorie, din egoismul său extrem şi din dispreţul faţă de viaţa oamenilor. Pentru a-şi atinge aşa numitul ideal, PCC a folosit violenţa cu orice preţ pentru a zdrobi lumea şi pentru a-i elimina pe toţi dizidenţii. Un astfel de cult malefic s-ar izbi de opoziţia oamenilor care au conştiinţă, aşa că trebuie să elimine conştiinţa oamenilor şi gândurile lor binevoitoare, pentru a-i face să creadă în doctrina sa malefică. De aceea, pentru a-şi asigura supravieţuirea, PCC trebuie mai întâi să distrugă conştiinţa oamenilor, gândurile binevoitoare şi standardele morale, transformându-i în sclavi supuşi şi unelte. Conform logicii PCC, viaţa şi interesul Partidului au prioritate absolută asupra oricărui alt lucru, chiar şi asupra interesului colectiv al tuturor membrilor de Partid, aşa că orice membru al Partidului - luat în mod individual - trebuie să fie pregătit să se sacrifice pentru Partid.

Examinând istoria PCC, indivizii care şi-au păstrat o gândire de intelectual tradiţional cum ar fi Chen Duxiu şi Qu Qiubai, sau cărora încă le mai păsa de interesele oamenilor - precum Hu Yaobang şi Zhao Ziyang - sau care erau hotărâţi să fie oficiali curaţi şi să aducă servicii reale oamenilor - cum ar fi Zhu Rongji – indiferent ce contribuţii aduseseră în cadrul Partidului şi indiferent cât de lipsiţi erau de ambiţii personale, au fost în mod inevitabil eliminaţi, daţi la o parte sau îngrădiţi de interesele şi de disciplina de Partid.

Conştiinţa „caracterului de Partid” sau înclinaţia pentru Partid, care a fost cultivată în oasele lor în decursul multor ani de lupte, i-a determinat de multe ori să facă compromisuri sau să cedeze în momente critice, pentru că, în subconştient, supravieţuirea Partidului era interesul suprem. Mai degrabă s-ar fi sacrificat ei înşişi, urmărind cum forţa malefică a Partidului comite crime, decât să pună sub semnul întrebării - cu gânduri conştiente şi binevoitoare - supravieţuirea Partidului. Acesta este exact rezultatul mecanismului de luptă al PCC: transformă oamenii buni în instrumente pe care le foloseşte, iar natura de Partid este şi ea mânuită pentru a restrânge şi chiar elimina conştiinţa umană într-o măsură cât mai mare. Zeci de lupte pentru liniile de partid ale PCC au doborât mai mult de 10 lideri de frunte ai PCC sau au desemnat succesori; nici unul dintre liderii de frunte ai Partidului n-a avut parte de un sfârşit bun. Cu toate că Mao Zedong a fost rege timp de 43 de ani, la scurt timp după moartea sa, soţia şi nepoţii săi au fost aruncaţi în închisoare, lucru aplaudat de întregul Partid ca o mare victorie a maoismului. Comedie sau farsă?

După ce PCC a acaparat puterea politică au existat numeroase campanii politice, atât în interiorul Partidului cât şi în afară. Aşa au stat lucrurile atât în timpul conducerii lui Mao Zedong, cât şi după el, în perioada de „reforme şi deschidere”. În anii ’80, când oamenii tocmai începeau să aibă o uşoară urmă de libertate în gândire, PCC a lansat campania de „opoziţie la liberalizarea burgheză” şi a propus teoria celor „patru principii fundamentale”[13], pentru a-şi menţine dominaţia absolută. În 1989, studenţii care au cerut în mod paşnic democraţie au fost suprimaţi sângeros deoarece PCC nu admite aspiraţii democratice. Anii ‘90 au fost martorii creşterii rapide a numărului practicanţilor Falun Gong, care cred în Adevăr, Compasiune, Toleranţă, însă începând cu 1999 aceştia se confruntă cu o persecuţie cu natură de genocid, pentru că PCC nu poate tolera natura umană şi gândirea binevoitoare. Trebuie să folosească violenţa pentru a distruge conştiinţa oamenilor şi pentru a-şi asigura propria putere. Odată cu intrarea în secolul 21 Internetul a reuşit să conecteze întreaga lume, dar PCC a cheltuit sume enorme pentru a institui blocade informaţionale, pentru a atrage în capcană liberalii, dat fiind că PCC se teme enorm că oamenii vor obţine informaţii în mod liber.

VI. Degenerarea cultului malefic al PCC

Cultul malefic al PCC guvernează în esenţă contra principiilor cerului şi distruge natura umană. PCC este cunoscut pentru aroganţa sa, pentru importanţa pe care şi-o acordă, pentru egoismul său şi pentru actele sale brutale, lipsite de reţineri. Aduce constant dezastre ţării şi oamenilor, dar nu-şi recunoaşte niciodată greşelile şi nu şi-ar da niciodată arama pe faţă. PCC n-a ezitat niciodată să-şi schimbe lozincile şi sloganele, care sunt privite ca mijloace de menţinere a controlului. Va face orice pentru a-şi menţine puterea, fără să ţină seama de moralitate, justiţie sau viaţa oamenilor.

Instituţionalizarea şi socializarea acestui cult malefic vor duce sigur la prăbuşirea sa. Rezultatul centralizării puterii a fost amuţirea opiniei publice şi distrugerea tuturor mecanismelor posibile de monitorizare. N-a mai rămas nici o forţă care să oprească alunecarea PCC spre corupţie şi dezintegrare.

În zilele noastre PCC a devenit cel mai mare Partid guvernant „al delapidărilor şi corupţiei” din lume. Conform statisticilor oficiale, în China, din cei 20 de milioane de oficiali, ofiţeri sau cadre din ultimii 20 de ani, 8 milioane au fost găsiţi vinovaţi de corupţie şi au fost pedepsiţi sau disciplinaţi pe baza regulilor Partidului sau ale guvernului. Dacă sunt luaţi în considerare şi oficialii corupţi neidentificaţi, atunci numărul oficialilor corupţi din Partid şi din guvern este estimat la peste două treimi, dintre care numai o mică parte au fost investigaţi şi găsiţi vinovaţi.

Câştigarea averilor prin corupţie şi jecmănire a devenit cea mai puternică forţă de coeziune a PCC în zilele noastre. Oficialii corupţi ştiu că fără PCC nu vor mai avea şansa câştigurilor personale, iar dacă PCC ar cădea, nu şi-ar pierde numai poziţiile şi puterea, dar vor trebui să se confrunte şi cu anchete. În Furia Cerului, o nuvelă care expune tranzacţiile din culise ale oficialilor PCC, autorul, Chen Fang, explică pe rând secretele PCC folosindu-se de gura lui Hao Xiangshou, un director adjunct al unui birou municipal al PCC, care afirmă: „corupţia ne-a stabilizat puterea politică”.

Chinezii văd clar lucrurile: „dacă stârpim corupţia, va cădea Partidul; dacă nu stârpim corupţia, va pieri naţiunea”. PCC oricum nu va lupta împotriva corupţiei riscând propria condamnare. Mai degrabă va omorî câţiva indivizi corupţi ca sacrificiu simbolic, de dragul imaginii sale. În acest fel îşi va prelungi viaţa cu câţiva ani, cu preţul sacrificării unui număr mic de elemente corupte. În ziua de azi, singurul scop al cultului malefic al PCC este menţinerea puterii şi evitarea propriului colaps.

În China zilelor noastre etica şi moralitatea au degenerat, devenind de nerecunoscut. Produse de proastă calitate, prostituate, droguri, conspiraţii între oficiali şi gangsteri, mafie, jocuri de noroc, mită - corupţia de orice fel predomină. PCC a ignorat în mare măsură această decădere morală, în timp ce mulţi dintre oficialii de rang înalt sunt şefii din culise, care storc taxe de protecţie de la cei cărora le este frică. Cai Shaoqing, de la Universitatea Nanjing, care studiază crima organizată, estimează că numărul membrilor organizaţiilor criminale din China se ridică la cel puţin un milion. Fiecare mafiot prins dezvăluie de fiecare dată comunişti corupţi aflaţi în spatele scenei - oficiali din guvern, judecători sau poliţişti.

PCC se teme că oamenii din China ar putea dobândi un sens al conştiinţei şi moralităţii, aşa că nu le permite să creadă în religie şi nu le acordă libertate de gândire. Îşi foloseşte toate resursele pentru a persecuta oamenii buni, care au credinţă, cum ar fi creştinii care cred în Iisus Hristos şi în Dumnezeu, sau practicanţii Falun Gong care aspiră la Adevăr, Bunătate, Toleranţă. PCC se teme că democraţia va pune capăt guvernării unui singur Partid şi de aceea nu îndrăzneşte să acorde libertate politică. Trimite repede în puşcărie liberali independenţi şi activişti pentru drepturile omului. Însă le acordă oamenilor o libertate de natură deviată: atâta timp cât nu-ţi pasă de politică şi atâta timp cât nu te opui conducerii Partidului, poţi să-ti laşi poftele libere, chiar dacă vei comite lucruri vicioase şi lipsite de etică. Drept urmare PCC degenerează dramatic, iar moralitatea societăţii chineze se află într-un declin galopant.

„Blocarea drumului spre Cer şi deschiderea porţilor către iad” este cea mai bună descriere a modului în care cultul malefic al PCC devastează societatea chineză în zilele noastre.

VII. Reflecţii asupra guvernării malefice a PCC

1. Ce este Partidul Comunist?

Această întrebare aparent simplă nu are un răspuns la fel de simplu. Sub pretextul de a fi „pentru public” şi ascunzându-se sub masca unui partid politic, Partidul Comunist a înşelat de fapt milioane de oameni. Totuşi nu este un partid politic în sensul comun, ci un cult periculos şi malefic posedat de un spectru malefic. Partidul Comunist este o fiinţă vie, care se manifestă în lume prin organizaţiile de Partid. Cel care controlează cu adevărat Partidul Comunist este acest spectru malefic care a fost impregnat în el iniţial - tot el fiind cel care determină natura malefică a Partidului Comunist.

Deşi acţionează în calitate de conducători ai cultului malefic, liderii Partidului Comunist slujesc numai în calitate de purtători de cuvânt ai spectrului malefic şi ai Partidului. Ei sunt aleşi lideri doar când voinţa şi scopurile lor se aliniază cu cele ale Partidului şi pot fi folosiţi de acesta. Când nu mai pot satisface nevoile Partidului sunt răsturnaţi fără milă. Mecanismul de luptă al Partidului face posibil ca numai cel mai şiret, cel mai malefic şi cel mai dur să se poată menţine pe poziţia de guru al Partidului Comunist. Adevărul acestui argument este dovedit prin faptul că zeci de lideri de rang înalt au căzut în dizgraţie. De fapt liderii PCC umblă pe o sfoară foarte subţire şi bine întinsă. Fie se pot rupe de lina Partidului, lăsând o imagine bună în istorie, aşa cum a făcut Gorbaciov, sau pot deveni victime ale Partidului, ca în cazul multor secretari generali ai Partidului.

Oamenii sunt ţintele înrobirii şi opresiunii exercitate de Partid. Sub guvernarea Partidului, oamenii n-au dreptul de a respinge Partidul. În schimb sunt forţaţi să accepte conducerea Partidului şi să-l susţină. Mai mult, sunt supuşi, în mod regulat, sub ameninţare, spălării de tip sectar a creierului. PCC forţează întreaga naţiune să creadă în acest cult malefic şi să-l susţină. Este ceva rar întâlnit în zilele noastre şi trebuie să recunoaştem inegalabila îndemânare a Partidului în susţinerea unei astfel de opresiuni.

Membrii Partidului constituie o masă fizică folosită pentru alcătuirea corpului Partidului. Mulţi dintre aceşti oameni sunt oneşti şi buni, unii chiar având realizări. Acesta este genul de oameni pe care Partidul urmăreşte să-i recruteze, deoarece reputaţia şi competenţa lor poate fi folosită pentru a servi Partidului. Mulţi alţii, din dorinţa de a deveni oficiali şi de a se bucura de un statut mai înalt, ar lupta din greu să se alăture Partidului, sprijinind fiinţa malefică. Mai există şi cei care aleg intrarea în Partid pentru că vor să realizeze ceva în viaţă, înţelegând că sub guvernarea comunistă n-au nici o altă soluţie. Alţii s-au alăturat Partidului pentru că doreau un apartament, sau pur şi simplu pentru o imagine mai bună. Astfel, printre zecile de milioane de membri de Partid există atât oameni buni, cât şi răi. Indiferent de motiv, o dată ce ai jurat loialitate în faţa steagului Partidului, de bună voie sau din alte motive, înseamnă că te-ai devotat voluntar Partidului. Atunci vei trece prin procesul de spălare a creierului, participând la studiile politice săptămânale. Ca urmare a îndoctrinării la care îi supune Partidul, un număr însemnat de membri rămân cu destul de puţine sau chiar fără gânduri proprii şi vor fi cu uşurinţă controlaţi de spectrul malefic găzduit de corpul PCC. Aceşti oameni vor funcţiona în cadrul Partidului asemenea celulelor organismului uman, lucrând non-stop pentru existenţa Partidului, în ciuda faptului că ei înşişi sunt parte a populaţiei înrobite de Partid. Mai trist, după ce îţi este impusă robia naturii Partidului scapi foarte greu de ea. Imediat ce arăţi o faţă umană vei fi eliminat sau persecutat. Nu te poţi retrage din Partid la dorinţă. Partidul, cu politica sa conform căreia „poţi intra, dar nu poţi ieşi”, te va privi ca pe un trădător. De aceea oamenii manifestă deseori o natură duală: în viaţa politică au natura Partidului Comunist, iar în viaţa de zi cu zi au natură umană.

Cadrele Partidului reprezintă un grup care menţine puterea printre membrii Partidului. Cu toate că pot alege între bine şi rău, putând lua decizii proprii în anumite situaţii, în momentele cheie şi cu anumite ocazii ei trebuie să urmeze voinţa Partidului. Mandatul dictează: „întregul Partid se supune Comitetului Central”. Cadrele de Partid reprezintă liderii la diferite niveluri. Ei sunt coloana vertebrală a Partidului, şi sunt în principal unelte ale Partidului. Au fost şi ei înşelaţi, folosiţi şi transformaţi în victime în timpul ultimelor campanii politice. Criteriul care stă la baza PCC este cerinţa de a-l urma pe adevăratul guru şi de a avea un devotament sincer.

2. De ce nu se trezesc oamenii?

PCC a acţionat vicios şi cu răutate în cei peste 50 de ani de guvernare a Chinei. Dar de ce le lipseşte chinezilor înţelegerea realistă asupra naturii malefice a PCC? Sunt oare chinezii proşti? Nu. Chinezii sunt una dintre cele mai înţelepte naţiuni şi se pot mândri cu o bogată cultură tradiţională şi cu un patrimoniu de 5.000 de ani. Cu toate acestea chinezii încă se mai află sub guvernarea PCC, fiindu-le teamă să-şi exprime nemulţumirea. Cheia este controlul mental exercitat de PCC.

Dacă ei s-ar bucura de libertate de exprimare şi dacă ar putea discuta în mod deschis meritele şi defectele PCC, este uşor de închipuit că ar fi văzut de mult natura malefică a PCC şi s-ar fi eliberat de influenţa acestui cult malefic. Din nefericire chinezii şi-au pierdut libertatea de exprimare şi gândire cu mai bine de jumătate de secol în urmă, la instaurarea guvernării PCC. Scopul persecuţiei intelectualilor cu vederi de dreapta, din 1957, a fost restrângerea dreptului la liberă exprimare şi controlul mental. Într-o societate atât de lipsită de libertăţile fundamentale, majoritatea tineretului, care îi studiase din toată inima pe Marx şi Engels în timpul Revoluţiei Culturale, a fost în mod ironic etichetată ca „grup anti-Partid” şi ulterior persecutată. Pur şi simplu nu se punea problema discutării a ceea ce era bun şi rău în PCC.

Majoritatea chinezilor nici măcar n-ar îndrăzni să se gândească să spună că PCC este un cult malefic. Totuşi când este făcută această afirmaţie, cei care au trăit în China vor descoperi mărturii evidente în favoarea acestui argument, atât din propria lor experienţă, cât şi din cea a familiei şi prietenilor.

Chinezii n-au fost numai privaţi de libertatea de gândire, ci au mai şi fost îndoctrinaţi cu învăţăturile şi cultura Partidului. Aşa că tot ceea ce puteau auzi oamenii erau omagiile aduse Partidului, în minţile lor nerămânând alte gânduri în afara celor care întăreau PCC. Să luăm exemplul masacrului din Piaţa Tiananmen. Când a început să se tragă pe 4 iunie 1989, din instinct mulţi au fugit să se ascundă în tufişuri. După câteva momente, în ciuda riscurilor, au ieşit din nou afară cu curaj, cântând împreună „Internaţionala”. Aceşti chinezi au fost într-adevăr curajoşi, respectabili şi inocenţi, dar de ce au cântat ei tocmai „Internaţionala” - imnul comunist - atunci când s-au confruntat cu crima comunistă? Motivul este simplu. Educaţi în cultura de Partid, tot ceea ce ştiau aceşti oameni vrednici de milă este comunismul. Cei din Piaţa Tiananmen nu ştiau vreun alt cântec în afară de „Internaţionala” şi alte câteva cântece care preamăreau PCC.

3. Care este soluţia?

PCC se îndreaptă către eliminarea completă. Din nefericire înaintea decesului, încă mai încearcă să-şi lege destinul de naţiunea chineză.

Aparent, muribundul PCC slăbeşte, iar controlul pe care-l exercită asupra minţilor umane slăbeşte şi el. Odată cu progresul comunicaţiilor şi cu apariţia Internetului, Partidului îi vine tot mai greu să mai controleze informaţia şi să suprime libera exprimare. Cum oficialii corupţi jefuiesc şi oprimă din ce în ce mai mult poporul, publicul începe să se trezească din iluziile pe care şi le-a făcut despre PCC şi mulţi au început să manifeste nesupunere civică. PCC n-a eşuat numai în atingerea scopului său de exercitare a controlului ideologic în persecuţia Falun Gong, dar s-a şi slăbit pe sine prin dezvăluirea barbariei sale absolute. Această şansă i-a făcut pe oameni să-şi reconsidere atitudinea faţă de PCC, pregătind eliberarea naţiunii chineze de sclavia ideologică şi ruperea completă de controlul spectrului malefic comunist.

Trăind de peste 50 de ani sub guvernarea malefică a PCC, chinezii n-au nevoie de o revoluţie violentă; au mai degrabă nevoie de salvarea sufletelor lor. Asta se poate realiza prin auto-ajutorare, iar primul pas va fi făcut când oamenii vor deveni conştienţi de natura malefică a PCC.

Va veni ziua când oamenii se vor lepăda de organizaţiile de Partid ataşate de administraţie, permiţând sistemului social să funcţioneze independent, susţinut de forţele centrale ale societăţii. După decesul organizaţiilor dictatoriale de Partid, eficienţa guvernului va creşte. Acea zi nu este departe. De fapt, încă din anii ’80, reformatorii din interiorul Partidului au pledat în favoarea ideii „separării Partidului de guvern”, în încercarea de a exclude Partidul de la guvernare. Eforturile de reformare din interiorul PCC s-au dovedit neadecvate şi lipsite de succes deoarece ideologia „rolului conducător absolut al Partidului” n-a fost respinsă în totalitate.

Cultura de Partid reprezintă mediul necesar supravieţuirii cultului malefic comunist. Înlăturarea posedării minţii oamenilor de către PCC poate fi mai dificilă decât curăţarea posedării administraţiei de stat de către PCC. Dar o astfel de curăţare este singura cale de dezrădăcinare reală a spiritului malefic al comunismului. Se poate realiza numai prin eforturile chinezilor. Cu minţile rectificate şi cu natura umană restaurată la starea ei originală, publicul se va întoarce la moralitate şi va reuşi tranziţia spre o societate decentă non-comunistă. Vindecarea de această posedare malefică se face prin recunoaşterea naturii şi nocivităţii spectrului malefic, prin eradicarea acestuia din minţile oamenilor şi dezrădăcinarea sa, astfel încât să nu-i mai rămână nici un loc unde să se ascundă. Partidul Comunist pune accentul pe controlul ideologic, deoarece el însuşi nu este decât ideologie. Acea ideologie se va disipa atunci când toţi chinezii vor respinge falsitatea comunistă din propriile minţi, când vor înlătura în mod activ din minţile lor cultura de Partid şi când îşi vor curăţi propriile mentalităţi şi vieţi de influenţa cultului malefic comunist. Când oamenii se vor salva pe ei înşişi, PCC se va dezintegra.

Naţiunile guvernate de comunişti sunt asociate cu mizerie, totalitarism, persecuţie. Au mai rămas puţine: China, Coreea de Nord, Vietnam şi Cuba. Zilele lor sunt numărate.

Cu înţelepciunea chinezilor, susţinută şi inspirată de istoria glorioasă a acestei naţiuni, o Chină eliberată de posedarea malefică a comunismului va deveni o naţiune a viitorului.

Concluzii

PCC nu mai crede de mult în comunism. Sufletul său a murit, dar umbra i-a rămas. A moştenit numai „pielea” comunismului, dar încă manifestă o natură de cult malefic: aroganţă, dispreţ, egoism şi înclinare spre distrugere. PCC moştenind ideologia comunistă, neagă Legile Cerului şi respinge de asemenea natura umană.

În zilele noastre PCC continuă să guverneze China cu metodele de luptă învăţate de-a lungul anilor, folosind sistemul său organizatoric strâns, cuplat cu forma de guvernare a „posedării de către Partid” precum şi propaganda malefică, funcţionând asemenea unei religii de stat. Cele şase funcţii ale Partidului Comunist conturate mai sus plasează PCC-ul zilelor noastre în mod categoric în cadrul definiţiei de „cult malefic”; nu face nimic bun, ci numai rău.

Cu cât se apropie mai mult de moarte, cu atât îşi accelerează ritmul corupţiei şi al degenerării. Cel mai tulburător este că face cu încăpăţânare tot ce poate pentru a trage cu el naţiunea chineză într-un abis al corupţiei şi al degenerării.

Chinezii trebuie să se ajute; trebuie să reflecteze şi trebuie să se scuture de PCC.