Supravieţuitoare Colectiv: La 4 ani de la tragedie, marilor arşi li se prescrie cremă de gălbenele şi duşuri făcute de cei dragi

Alexandra Furnea, supravieţuitoare de la Colectiv, a postat, marţi, un mesaj tulburător pe pagina sa de Facebook, în care atrage atenţia asupra faptului că, la 4 ani şi 3 luni de la tragedia de la Colectiv, arşii din România sunt externaţi cu "răni mari, deschise, pe alocuri infectate, extrem de dureroase şi imposibil de tratat acasă". Cu alte cuvinte, în sistemul medical românesc nimic nu s-a schimbat în această privinţă: România nu dispune de "spitale de arşi civilizate sau de centre de recuperare cu internare sau ambulatorii, în care specialiştii chiar ştiu ce fac".

Ea însăşi victimă a sistemului medical actual, Furnea prezintă cazul unei tinere în vârstă de 21 de ani, internată la Spitalul de Arşi din Bucureşti, care a trăit o experienţă dureroasă similară.

Berni (21 de ani), rănită într-o explozie petrecută într-un apartament din Satu-Mare. (Facebook - Alexandra Furnea)

Într-o ţară în care, la externare, medicii recomandă unui ars cu plăgi peste 40% din corp, ca remediu "crema de gălbenele şi duşurile făcute de cei dragi, deveniţi peste noapte specialişti în igiena arsurii", Alexandra Furnea afirmă că „singura speranţă a arşilor din România rămân spitalele şi clinicile de recuperare din străinătate, cel puţin până la crearea unor protocoale şi a unor unităţi locale, capabile să ofere servicii de pansament, kinetoterapie şi de masaj pe măsura necesităţilor unui ars".

Redăm postarea Alexandrei Furnea:

În aproximativ nouă luni se împlinesc 5 ani de la Colectiv. Preţ de câteva zile, în octombrie, presa va face reportaje înduioşătoare iar autorităţile vor ţine discursuri încărcate cu regrete şi cu promisiuni. Între timp, aşa sunt externaţi arşii din România, ca în imaginile de mai jos. Răni mari, deschise, pe alocuri infectate, extrem de dureroase şi imposibil de tratat acasă. Picioarele îi aparţin lui Berni (21 de ani), care a fost rănită într-o explozie petrecută într-un apartament din Satu-Mare. Disperată şi confuză, sora ei mi-a scris să îmi ceară ajutorul pentru că, atunci când Berni era internată la Spitalul de Arşi din Bucureşti, mi-a citit rândurile despre experienţa mea de acolo. A plâns şi s-a cutremurat, înţelegând în sfârşit lacrimile şi rugăminţile surorii ei, care o implora să o salveze de băile pe viu, ruperea pansamentelor de pe răni şi reproşurile cum că este zgomotoasă şi „urlă cam tare”.

Uneori, ţipetele şi plânsul sunt singurele arme care îţi mai rămân în lupta cu dezumanizarea din spitalele româneşti. Preferi să-ţi pierzi minţile în locul umanităţii. De aceea striga Berni când îi erau smulse tifoanele primitive, lipite de plăgile infectate, supurânde. Striga pentru a rămâne om în faţa durerii imposibil de descris.

Andreei i s-a spus că va trebui să o spele şi să o panseze pe Berni singură. Apoi medicii i-au scris în acte că îi recomandă „kinetoterapie într-un centru specializat”. Ce au omis să menţioneze este că nu există aşa ceva în România pentru că, de mai bine de 5 ani, autorităţile dorm şi se poartă asemenea unor domnişoare timide, care se lasă greu, atunci când sunt invitate la discuţii pe tema lucrurilor de care au nevoie pacienţii ca Berni. În schimb, de fiecare dată când se face 30 octombrie, aceştia sunt oamenii care vorbesc cel mai tare despre eforturile făcute de sistemul medical pentru a nu mai repeta greşelile „regretabile” de la Colectiv. În spatele laudelor, al afirmaţiilor de tipul „noi nu suntem ca ei”, arşii mor în continuare sau sunt chinuiţi cu metode de „tratament” barbare, inadecvate secolului în care trăim.

Lui Berni i s-a mai recomandat să se ungă cu „cremă de gălbenele şi cu gel siliconic”, panacee universale care ajută doar în cazul în care te-ai opărit un pic şi nu vrei să arăţi ciudăţel la plajă, cu pata aceea de 3 centimetri pe piele. Berni, în schimb, are peste 40% din suprafaţa corpului arsă profund (în poze se văd doar picioarele de dragul discreţiei), grefe de piele care vor deveni hipertrofice fără tratament şi infecţii de care va scăpa cu greu. La 5 ani de la Colectiv, răniţilor li se recomandă după externarea cu plăgi deschise...tot cremă de gălbenele şi duşurile făcute de cei dragi, deveniţi peste noapte specialişti în igiena arsurii.

Nu voi uita niciodată mâinile tremurânde ale mamei mele şi ochii ei speriaţi şi înlăcrimaţi, după ce am ţipat prima dată de durere, când mă spăla singură, în cada din garsoniera mea închiriată din Bucureşti. Fusesem externată cu plăgi deschise, infectate şi în timp ce încerca să îmi facă igiena, devenită la rândul ei, la sfatul medicilor curanţi, infirmieră cu normă-întreagă, mi-a rupt din greşeală o fâşie de pansament care se lipise de plaga de pe spate. Am urlat brusc, necontrolat şi am început să plâng. Mama a scăpat duşul şi a început, la rândul ei, să plângă. Neputincioasă, îmbătrânită şi învinsă. Nu ştiu dacă m-a durut mai tare consecinţa gestului ei involuntar, izvorât din dorinţa de a mă face bine, sau privirea ei chinuită, de om deznădăjduit; duşul acela scăpat, ca un semn absolut al renunţării.

Este inadmisibil ca la aproape 5 ani de la Colectiv să fim tot aici. Aceleaşi căzi de la SCUPRA, mizere şi dezinfectate sumar, în care răniţii se scaldă pe bandă rulantă fără protocol de anestezie, pentru că durează şi e scump să sedeze bolnavul, aceleaşi practici de a externa oamenii prea devreme, infectaţi, pentru a nu-şi asuma tratamentul din faza post-critică, aceeaşi lipsă criminală de resurse în ceea ce priveşte recuperarea marelui ars, aceeaşi responsabilizare inumană şi neruşinată a familiei rănitului, fapt ce duce deseori la pierderea locului de muncă, depresie şi sărăcie, aceleaşi ascunzişuri şi întârzieri, strâmbături şi aroganţe când vine vorba despre necesitatea transferului în străinătate, aceeaşi birocraţie înnebunitoare şi aceleaşi refuzuri aberante de a oferi sprijin financiar arşilor pentru faza post-critică, aceleaşi minciuni cum că avem tot ce ne trebuie şi că statul îşi face treaba, gândind legi şi reforme pentru a evita noi tragedii ca aceea produsă în Colectiv. Aceeaşi blestemată cremă de gălbenele pentru o persoană cu 40% din corp afectată de plăgi nevindecate şi de cicatrici hipertrofice. Atât putem în 2020.

Într-o ţară normală, Berni şi alţii ca ea ar fi beneficiat de lecţiile învăţate de autorităţi după Colectiv. De spitale de arşi civilizate. De centre de recuperare cu internare sau ambulatorii, în care specialiştii chiar ştiu ce fac. De speranţa că picioarele ei îşi vor reveni şi vor fi la fel de frumoase ca înainte. Într-o ţară normală, poate eu şi Berni nu ne-am fi cunoscut niciodată. În România, însă, ea îmi cere ajutorul pentru că simte că sunt singura care poate să înţeleagă cât a durut-o, cât o doare şi cât de tristă este pentru că nu crede că se va face vreodată bine. Nu pentru că am eu capacitatea şi autoritatea să o salvez, ci pentru că nu ştie cine altcineva ar putea să îi ofere o portiţă de ieşire. Îmi cere mie ajutorul, şi nu lui, pentru că el, sistemul medical, a abandonat-o, aşa cum odinioară m-a abandonat şi pe mine.

Vă rog din suflet, dacă puteţi să donaţi pentru Berni, faceţi-o în contul de mai jos, care îi aparţine surorii sale, Andrea. Berni va avea nevoie de produse de îngrijire scumpe, speciale pentru cicatrici (Alhydran, Lipikar, Strataderm, Stratamed etc)...nu de cremă de gălbenele. Va avea nevoie să nu aibă grija zilei de mâine. Va avea nevoie de câteva luni de internare într-un centru specializat din afara României. Donaţi cu încredere dacă doriţi, deoarece, din păcate, cazul este real şi verificat.

Bota Andrea:

RO73BTRLRONCRT0395856701 - Ron

RO23BTRLEURCRT0395856701 - Euro

Între timp, singura speranţă a arşilor din România rămân spitalele şi clinicile de recuperare din străinătate, cel puţin până la crearea unor protocoale şi a unor unităţi locale, capabile să ofere servicii de pansament, kinetoterapie şi de masaj pe măsura necesităţilor unui ars. Cu toate acestea, autorităţile refuză să plătească aceste tratamente, invocând tot soiul de motive jenante şi eschivându-se când vine vorba despre a găsi soluţii.

Berni sunt eu. Berni puteţi fi şi voi. Colectiv se repetă în fiecare zi. Şi ştiţi ceva? Ştiţi ce este cel mai trist? Că suntem singuri, oameni-buni. Ne avem doar unii pe alţii.