La La Land şi arta şarmului discret

Un musical clasic în epoca post-adevărului - cea a lui Trump şi a Brexitului. Doar pentru atât şi ar fi de ajuns să te gândeşti la un Oscar pentru curaj şi originalitate.
La La Land, scenă din film
La La Land, scenă din film (allstar)

Dacă la asta adaugi iconicele cadre de musical al anilor 50, străduinţa actorilor, perfecţiunea montajului şi cel puţin o melodie care-ţi persistă în minte câteva zile după ce ai văzut filmul, înţelegi imediat nominalizările pentru coloana sonoră, montaj, imagine, producţie, costume, sound design şi cei mai buni actori în roluri principale. Plus romantism, escapism şi alte ingrediente ce ne amintesc de "Cântând în ploaie" sau "Un american la Paris".

Dar La La Land e mai mult decât atât. Mai mult decât o evadare din realitate, mai mult decât o poveste romantică bine turnată, mai mult decât o sumă de formule cinematografice de succes menite să salveze un gen de film de pe patul de moarte.

Iubit şi urât în acelaşi timp, ridicat în slăvi de unii critici sau dispreţuit de alţii, filmul lui Damien Chazelle este în primul rând povestea vremurilor noastre. Nu atât prin tema ambiţiei prin care cei doi protagonişti, Mia (Emma Stone) şi Sebastian (Ryan Gostling), vor să se realizeze. Ci mai mult prin captarea convingătoare şi simplă, dar cu atât mai genială a poveştii scindate pe care o trăim toţi cei care insistăm să ne urmăm visele.

Există mereu acea linie subţire dintre non-compromis şi concesie. Există renunţare din iubire, fie pentru celălalt, fie pentru sine, pentru că există, la ambii protagonişti doze de sacrificiu pentru celălalt şi doze de narcisism şi egoism atroce. Planurile, montate genial, se interpătrund în orice clipă, aproape fără să-ţi dai seama, ajutând scenariul să nu fie aşa cum i s-a reproşat: liniar şi inconsistent sau scindat, făcut din bucăţi fără legătură între ele.

Şi apoi există muzica... Şi dansul printre stele.

De fapt, muzica este personjul principal. Nu doar muzica filmului ci Muzica în sine. Meta-muzica. Dar, bineînţeles şi muzica simplă, frumoasă şi nostalgică a lui Justin Hurwitz. Suita la pian ce deschide şi închide povestea celor doi- frumoasa melodie a lui Hurwitz pe care Ryan Gostling o cântă chiar el la pian după 3 luni (oare?...) de lecţii intensive şi pentru care Sebastian, personajul întruchipat de el, este dat afară pe motiv că a trecut peste repertoriul simpluţ dar impus de patronul clubului unde era angajat. E muzica pe care Mia intră în viaţa lui Sebastian- nu e doar muzica iubirii lor, ci e chiar muzica sufletului de artist a lui Sebastian, raţiunea lui de a fi şi pentru care visul de a avea propriul lui club de jazz se justifică. E melodia care, în final, îl aduce Miei pe Sebastian, într-un neaşteptat film în film „Cum ar fi dacă” care-ţi rupe inima, şi care îţi aminteşte de finalul din Cassablanca, evident lipsit de miza nobleţii sufleteşti a lui Rick (Humphrey Bogart), dar frumos până la lacrimi. E punctul apoteotic al filmului în care controversatul fir narativ atinge sublimul. E momentul îi ierţi scenariului slăbiciunile, neverosimilităţile şi, poate, artificiile lui de producţie cu destinaţia Oscar. Îi ierţi regizorului finalul (superb) fără happy-end, chiar în clipa când ştii că ar fi putut (şi ar fi fost poate mai plauzibil) să o cotească spre un happy-end la fel de splendid şi deloc facil.

Apoi mai există şi tema filmului, „City of stars”, frumoasă dar trist-ironică când te gândeşti că analogia „stelelor care strălucesc doar pentru mine” e făcută cu stelele produse de marele studio de film şi nu de stelele de pe cer, care chiar strălucesc într-un crepuscul splendid. Şi este, desigur, cântecul Miei, la proba ei finală, în care, cu lacrimi în ochi, transfigurată, povesteşte-cântând, pretextând cu un amănunt anodin (exemplul cu mătuşa care a făcut baie în Sena), condiţia excepţională şi însingurată a artistului.

E o intreagă frumuseţe a muzicii, a montajului pe tot parcursul filmului dar şi a umorului, mai mult implicit decât explicit, care nu te lasă să intri în drama condiţiei vitrege şi înstrăinate a artistului aspirant, devorat practic de acest, deloc inocent oras al stelelor, care cere totul fără să dea nimic în schimb. Nu putem uita cum, chiar înainte de a fi acceptată în rolul care îi va schimba viaţa, Mia, la capătul puterilor, renunţă, după 6 ani de investire şi suferinţe. Nu putem uita cum, atunci când succesul ei vine, el ia totul. E o întreagă dezbatere aici despre preţul pe care trebuie să-l plăteşti succesului (sau poate doar afirmării de sine?), dar asta e o altă temă, în care muzica nu mai are rolul principal.

Există o comparaţie în contrast a filmului cu câştigătorul pentru cel mai bun film în 2012- The Artist, a lui Michael Hazanavicius, film care optase pentru renaşterea altui gen, cel al filmului de la începuturi- genul mut alb-negru. Exista şi acolo o dinamică oarecum similară între cei doi protagonişti, un ecou comparabil cu A Star is Born, dar fără încrâncenări dramatice.

E admirabil cum Damien Chazelle reuşeşte în La La Land să sublimeze toată această dramă a artistului din lumea rece şi necruţătoare a show-biz-ului într-o poveste muzicală strălucitoare, veselă, colorată şi chiar oprimistă.

Toate scenele muzicale şi de dans sunt turnate în planuri-secvenţă, fără montaj, turnate integral, regizorul şi coregrafii plănuind fiecare gest. Secvenţa care deschide filmul, unde se cântă şi dansează pe autostradă, turnată într-un singur plan- şi pentru care Chazelle a închis rampele 105-110 ale autostrăzii din LA pentru un weekend, filmându-se într-o căldură năucitoare- este de o perfecţiune care te lipeşte în fotoliu.

Departe de a fi doar un exerciţiu de regie şi actorie (cum, pe nedrept, i s-a reproşat) care vrea să reînvie epoca romantică a filmelor cu dansuri step ale lui Fred Astair, Leslie Caron sau Gene Kelly, care dansau în umbra marilor studiouri din Hollywood (unde se şi petrece acţiunea, de acolo jocul de cuvinte La La pentru LA, Los Angeles) şi a jazzului anilor 1950, filmul lui Chazelle se joacă cu abordările. De exemplu, se foloseşte de pastişă pentru a se ridica dincolo de ea, prin fină auto-ironie superioară, găsindu-şi drumul propriu, muzica proprie, filmul propriu, pline de farmec discret, într-o epocă care are atâta nevoie de el.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Cultură