Govora, izvor de lumină

Într-un peisaj de o rară frumuseţe, la poalele dealului Coşul Mare şi la confluenţa râurilor Govora şi Hinta, se înalţă Mânăstirea Govora, monument istoric şi de artă. Acest superb aşezământ se află pe raza comunei Mihăieşti şi pe fosta moşie Hinţa, din judeţul Vâlcea. Legătura cu mânăstirea se poate face de pe şoseaua naţională Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu, la 18 km, iar pe calea ferată, 12 km de la gara Govora.

Precum s-a întâmplat şi cu alte mânăstiri din România, şi aceasta a fost ridicată pe temelia unui vechi templu zalmoxian, căci numele îi vine de la toponimul geto-dacic CA-PORA ”Care luminează; Care străluceşte; Care arde” (cf. grec. pyr ”foc”; rom. pară de foc; a scăpăra).

De altfel, aceste locuri au fost sacralizate cu mult înaintea geto-dacilor, după cum o dovedesc şi vestigiile arheologice; este vorba de un mormânt de incineraţie, din apropierea mânăstirii, descoperit în punctul ”Runcuri”, având resturile depuse în urnă, modelată în lut ars, cu profil şi ornamente specifice culturii Glina, cu o perforare rotundă la bază ”fereastra sufletului”; această datină se mai practică şi astăzi în unele regiuni ale României. În plus, în latura de Miazănoapte a mânăstirii s-a descoperit un depozit de vase cu motive geometrice şi solare, care marchează amprenta olăritului tracic.

Populaţia geto-dacică din Nordul Olteniei a cunoscut un răstimp de înflorire în veacurile I î. e. n. şi I e. n., caracterizată printr-o luptă neobosită împotriva expansiunii romane, îndeosebi pe timpul domniilor marilor regi Burebista şi Decebal. Mai jos de mânăstire, în punctul ”Şcoala Buleta”, pe terasa râului Govora, a existat şi o veche aşezare românească, din locuinţele ei recoltându-se un material arheologic foarte bogat.

După izgonirea romanilor din Dacia, autohtonii au rămas pe vetrele lor; acest lucru se poate demonstra prin urmele şi aşezările arheologice descoperite, caracterizate printr-o ceramică având aspectul cultural ”chilia militari”, din secolele III-IV e. n. Continuitatea populaţiei în zona Govora este dovedită şi de monedele găsite aici, provenind din vremea împăratului bizantin Justinian (527 – 567).

Aşezările şi cimitirele din veacurile VIII – XII, în punctul ”Râureni”, confirmă şi mai intens această continuitate, iar o descoperire arheologică din secolul al XVII-lea, în punctul ”Nuci”, la aproximativ 500 m, la Est de Mânăstirea Govora, atestă o lucuire permanentă a vetrei aşezământului monahal până în vremurile de astăzi.

Săpăturile arheologice din anii 1984 – 1985 atestă că pe locul actualei biserici a existat un lăcaş de cult mai vechi, poate chiar cel zalmoxian, despre care am scris mai la deal. Hrisoavele, începând cu leatul 1485, o arată ca mânăstire ortodoxă. Un clopot aflat în muzeul mânăstirii, turnat încă din 1456 – 1457, cu o inscripţie în slavonă, este o mărturie că, măcar în momentul turnării acestui clopot, mânăstirea era de rit răsăritean.

E posibil ca de la Govora să fi pornit bogomilismul, simţit mai ales în apropierea graniţelor Ţării Româneşti, în Bulgaria, care e şi la originea cultului aşa-numiţilor Cathari ”Cei Curaţi”, răspândiţi în Vestul Europei, până ce au fost nimiciţi de biserica catolică. În sprijinul acestei ipoteze vine şi faptul că tracicul CA-PORA mai putea fi tradus şi prin ”Cei Curaţi” (cf. latin. purus ”pur; curat”).

Cu toate persecuţiile duse de ţarii bulgari împotriva lor, bogomilii sau catharii au dăinuit şi în veacul al XVII-lea, şi îi aflăm sub numele de pavlichieni, răspândiţi în aproximativ 14 sate din jurul Vidinului şi al Nicopolului. Bogomilii bulgari au trecut în stânga Dunării pe la anul 1688, în urma unei răscoale a conaţionalilor lor – nereuşită – împotriva turcilor. Că învăţătura bogomilică reprezenta o ameninţare pentru biserica oficială din Ţara Românească o demonstrează şi faptul că, în anul 1710, la Târgovişte s-a tipărit ”Panoplia dogmatică” a lui Euthymie Zigabenos, în limba greacă, unde era şi un capitol în care se combătea bogomilismul.

Cât priveşte Mânăstirea Govora, numele primului ei ctitor nu se cunoaşte şi nici tradiţia nu l-a păstrat. Pisania actualei biserici spune că ”... această biserică – e vorba de cea dinainte – cine a zidit-o nu se ştie”. În continuare, pisania îl pomeneşte pe voievodul Radu cel Mare (1495 – 1508) care ”au dires-o şi au înfrumuseţat-o”.

Cele mai multe informaţii despre vechimea mânăstirii le oferă hrisoavele de danie şi întărire a diferitelor donaţii ale lui Radu cel Mare, al doilea ctitor al Govorei, care menţionează că a găsit-o ”părăsită de binecinstitorii domni şi preafericiţi ctitori, bunicii şi străbunicii noştri”. Actul cel mai vechi păstrat până în prezent, în care este atestată existenţa Mânăstirii Govora, este un hrisov din 26 septembrie 1485, privind cumpărarea de către egumenul Iosif Govoreanu a unui loc de casă în Râmnic. La 4 februarie 1488, mânăstirea primeşte de la domnitorul Vlad Călugărul ocina Hinţa, iar la 25 ianuarie 1499, Radu cel Mare îi face danie ”satul Glodul tot, cu tot hotarul, cum a fost şi mai înainte ocina sfintei mânăstiri”.

Hrisovul de la 1 aprilie 1551, al lui Mircea Ciobanul, cuprinde preţioase informaţii despre pustiirea mânăstirii, de către boierul Albul cel Mare, care a încercat să se ridice domn peste capul lui Vlad Ţepeş, luând două sate.

Descendent din vechea şi mândra familie a Basarabilor, trăind mulţi ani la Constantinopol şi crescut în respectul marii tradiţii a culturii bizantine, încă vie la acea vreme, Radu Vodă şi-a câştigat chiar de la contemporanii lui epitetul de ”cel Mare”. Domnitor iubitor de cultură, el a fost şi un mare ctitor în Ţara Românească, inclusiv al Mânăstirii Govora.

Faptul prin care Govora a contribuit efectiv la promovarea culturii poporului român şi pentru care avea să se înscrie pentru totdeauna între mânăstirile de cultură din ţară, a fost întemeierea tipografiei în incinta ei. Aceasta s-a făcut din porunca şi cu cheltuiala înţeleptului voievod Matei Basarab. Astfel, de la Govora avea să izvorască cea dintâi licărire a unei afirmări puternice româneşti în domeniul culturii medievale, în Ţara Românească.

Matei Basarab a ştiut să atragă la curtea domnească cei mai învăţaţi oameni ai vremii, aflaţi în ţară, care sub oblăduirea şi cu sprijinul său au contribuit la dezvoltarea culturii în limba naţională, îndeosebi în domeniul tiparului. Pentru procurarea tiparniţei, domnitorul i-a rânduit pe Meletie Macedoneanul, pe prietenul său Nectarie Pelagonianul şi pe Ştefan cel sprinten la mers, omul voievodului. Delegaţia s-a dus la Kiev, cu scrisoare de la Matei Basarab către mitropolitul de origine română Petru Movilă ”şi către judeţ şi ceilalţi conducători ai acestei cetăţi”, precum şi cu suma cuvenită pentru plata tiparniţei. După mult timp şi greutăţi s-au întors ”cu tiparniţa zic întreagă, desăvârşită cu litere de cinci feluri”, aducând totodată şi ”tipograful iscusit, împreună cu ea, anume Timotei şi alţii”.

Foarte important, în anul 1640, la Govora au apărut primele legi scrise în româneşte, sub titlul ”Pravila”, lucrare cunoscută şi sub numele de ”Pravila cea Mică”, tradusă din slavoneşte în româneşte de călugărul oltean Mihai Moxa, de la Mânăstirea Bistriţa. A fost numită ”Pravila Mică”, fiindcă efectiv este de format mic, având dimensiunile de 21/14 cm. Ea cuprinde legiuiri canonice şi civile, aflate într-un manuscris slavon în ţară. A fost tipărită în două ediţii, una pentru Ţara Românească şi una pentru Ardeal, fiind întrebuinţată peste toate hotarele vremelnice ale ţării. Nu a fost acesta un limpede gest în favoarea Unirii Tuturor Românilor, cum se mai întâmplase cu doar patruzeci de ani înainte?

Pentru valoarea ei de netăgăduit, Pravila de la Govora a fost publicată în transcriere cu litere latine de Academia Română în anul 1884. În cărţile tipărite la Govora, frontoanele şi vignetele imprimate cu roşu şi negru, compuse din repetiţia unor motive vegetale stilizate, uneori legate între ele prin împletituri, aduceau o notă de podoabă în severitatea paginilor sobru ordonate de însuşirea regulată a marilor litere cioplite în lemn.

Pentru bunul mers al instituţiei şi pregătirea cadrelor necesare, Matei Basarab a înfiinţat şi o şcoală de tipografi la Govora, unde avea să funcţioneze şi tiparniţa. De departe, chiar şi din apropiere, cu zidurile ei înalte, mânăstirea aduce a cetate. Impresia este întărită şi de puternicul turn-clopotniţă, pe sub care se intră în incinta aşezământului; turnul are aproape 15 m înălţime.

Biserica mânăstirii, valoros monument de arhitectură, de plan treflat, ne apare simplu ca decoraţie arhitectonică, de plan treflat, cu o singură turlă aşezată pe naos, zveltă, dantelată cu cornişă de cărămidă, aşezată în forma dinţilor de fierăstrău; cu pronaos dreptunghiular şi cu pridvor deschis, asemănător cu pronaosul. Pridvorul se sprijină pe opt coloane de piatră, puţin triconice, cu capitele late. Pictura din biserică este lucrată în tehnica fresco, de maeştri zugravi binecunoscuţi în epoca brâncovenească.

Pe timpanul de Răsărit al pridvorului este reprezentată Sfânta Fecioară cu Aripi, într-o formă rarisimă în ţara noastră, de negăsit în vreo altă biserică din Europa. Deasupra acoperământului Fecioarei sunt aripi mari ca de vultur. Numai pentru această Crăiasă Înaripată şi tot ar trebui ca amatorii de artă şi de istorie românească să meargă până la Govora.

Pe registrul inferior al peretelui de Apus, spre Miazăzi, este reprezentat tabloul votiv: voievodul Radu cel Mare, înfăţişat cu coroana pe cap, ce-i acoperă pletele lungi, inelate şi lăsate pe spate, cu mustaţa mică, îmbrăcat scump în brocard, cu blană roşie de samur, mâneci împodobite cu adaosuri roşii şi câte un şir de mărgăritare, cu mâna dreaptă la piept şi cu mâna stângă ţinând ctitoria sa. Soţia lui, doamna Cătălina, poartă pe cap coroana, îmbrăcată cu o haină albă peste care vine alta de brocard roşie, cu blăniţă de samur.

Cu excepţia rândurilor despre vechiul templu geto-dacic, pe care a fost construită actuala biserică, şi a celor cu privire la bogomili, celelalte informaţii le-am preluat la faţa locului, precum şi din lucrarea ”Istoria Mânăstirii Govora” de Gherasim Cristea, apărută în anul 1995 la Râmnicu Vâlcea.

Mai trebuie adăugat că, de vor ajunge pe acele minunate meleaguri, turiştii se pot bucura şi de apele tămăduitoare ale staţiunii balneo-climaterice Govora, de importanţă naţională, aflată la 20 km Sud-Vest de municipiul Râmnicu Vâlcea. Staţiunea, din apropierea mânăstirii omonime, este situată în depresiunea subcarpatică Govora, înconjurată de dealuri acoperite cu păduri de fagi, stejari şi pini, la o altitudine de 360 - 380 m.