De ce nu trebuie să ne sperie Uniunea Europeană cu două viteze

Uniunea Europeană cu două viteze este o realitate de facto, fie că ne place sau nu. România trebuie să se plaseze alături de nucleu şi să-şi întărească relaţia bilaterală cu Germania şi Franţa.
Steagul Uniunii Europene.
Steagul Uniunii Europene. (Getty Images)

Imediat după referendumul pe Brexit, miniştrii de Externe german şi francez, Frank Walter Steinmeier şi Jean Marc Ayrault, au pledat pentru o Uniune Europeană flexibilă şi au prezentat un document comun, mai întâi omologilor din statele fondatoare ale UE - Italia, Olanda, Luxemburg şi Belgia - în legătură cu viitorul acesteia. Apoi Steinmeier l-a prezentat şi ţărilor din grupul de la Vişegrad.

În document se arătă că unele state UE nu vor să meargă pe calea unei integrări mai profunde, acea ever closer union, şi că acestea trebuie să aibă spaţiu pentru asta. Cu alte cuvinte, se propunea o Uniune flexibilă cu două viteze, în care un grup de state cu economii puternice, care pot şi vor, se integrează şi mai mult, transferă şi mai multă suveranitate la nivel european şi îşi stabilesc mecanisme comune de gestionare a crizelor, iar cei care nu pot sau nu vor mai mult rămân în afară.

În acel document, obiectivele UE erau definite în raport cu provocările majore – asigurarea securităţii cetăţenilor, creşterea economică şi desăvârşirea Uniunii Economice şi Monetare. Se vorbea despre crearea unui European Security Compact, o forţă credibilă de pace, un semestru european privind capabilităţile de apărare, dar şi despre un preşedinte full-time al Eurogrupului care să răspundă în faţa unei subcomisii pentru zona euro din Parlamentul European, iar pe termen lung Eurogrupul şi preşedintele său să răspundă în faţa unui organism parlamentar, format din membri PE şi membri ai Parlamentelor naţionale, care va avea autoritate totală în privinţa supravegherii fiscale şi macroeconomice.

Cu alte cuvinte, zona euro este ca şi în prezent nucleul, centrul care vrea să-şi întărească coeziunea şi rezistenţa la crize, iar restul periferiei mai puţin ambiţioase şi pregătite să facă reforme rămâne în urmă, avansând cu altă viteză.

În acest context, nu este deloc o surpriză faptul că, recent, tot Jean-Marc Ayrault, ministrul de externe al Franţei, şi noul său omolog german, Sigmar Gabriel, au ieşit cu o declaraţie comună cu privire la viitorul UE post Brexit prin care susţin scenariul Uniunii Europene în două viteze. Aceasta accentuează importanţa elaborării unei politici comune de apărare a UE, creării unui cadru stabil de gestionare a migraţiei şi refugiaţilor, o convergenţă mai puternică a economiilor, cât şi nivelurile diferite de ambiţie ale statelor membre. În fapt, este vorba despre scenariul 3 prezentat în white-paper-ul preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker - ”Cei care vor mai mult, fac mai mult”.

UE ar urma să fie bazată pe ”o coaliţie a doritorilor”, în chestiuni precum apărare, securitate internă, taxare, politici sociale. Statele UE cu economii puternice ar putea opta pentru o integrare aprofundată, dublată de cedarea cât mai multor atribute ale suveranităţii către UE şi de crearea unor mecanisme de prevenire a crizelor şi de securitate comune.

În schimb, membrii UE cu economii mai slab dezvoltate ar avea posibilitatea de a beneficia de o integrare mai puţin aprofundată, adică să meargă înainte cu propria viteză. Teoretic aceste ţări vor avea posibilitatea să se alăture oricând doresc nucleului, dar în realitate există riscul ca în cazul în care nu vor fi suficient de performante economic, să nu fie primite. Aşa se explică şi faptul că diferiţi decidenţi români se arată îngrijoraţi faţă de un astfel de scenariu.

În realitate, dacă privim obiectiv lucrurile, România deşi are obligaţia de a se alătura zonei euro prin Tratatul de aderare, nu a pregătit acest proces şi în prezent nu mai are stabilit niciun termen pentru aderare, lăsând la o parte faptul că la momentul actual şi dacă ar fi primită nu ar face faţă concurenţei din eurozonă. La fel, degeaba ne lamentăm că nu vrem să fim cetăţeni de mâna a doua, căci deocamdată aceasta este o stare de fapt, România nefiind primită în spaţiul Schengen, deşi în acest caz îndeplineşte criteriile tehnice, din motive politice.

Sigur că ne dorim ca UE să rămână unită, puternică şi solidară, dar nu putem ignora faptul că ultimele crize au arătat că lucrurile stau exact invers. Tocmai statele din grupul de la Vişegrad care avertizează împotriva dezintegrării UE sunt cele care s-au opus cotelor obligatorii ale Bruxelles-ului privind redistribuirea migranţilor pe teritoriul UE şi care nu arată nicio solidaritate cu alte state membre. Paradoxal Ungaria, Cehia, Slovacia şi Polonia cer să aibă dreptul să participe, sau măcar să influenţeze deciziile luate de eurozonă, şi în general egalitate, dar tot ele refuză să pună în aplicare deciziile luate în comun care nu le convin.

De noi depinde ce viteză vom avea în cadrul UE, aşa că nu trebuie să ne concentrăm doar pe ce fac ceilalţi, ci şi pe ce putem face noi pentru a rămâne legaţi de nucleu.

La fel, de partea cealaltă, nici Germania, Olanda şi statele nordice, care ar încerca să se debaraseze de statele mai sărace, lipsite de disciplină fiscală, care nu vor sau nu pot să facă reforme structurale, impunând criterii de intrare şi de ieşire din nucleu, nu vor avea o misiune uşoară. Nici măcar Franţa, cu probleme economice mari şi nerezolvate, datorie şi deficit, nu va fi un partener comod, iar multe ţări precum Italia sau Grecia ar rămâne şi ele pe dinafară.

În ipoteza că aceste ţări urmăresc să realizeze acea Europa federalizată, care să funcţioneze ca un superstat, la o scară mai mică decât UE din prezent, acest lucru va fi greu de făcut din mai multe motive. 2017 este un an cu alegeri decisive pentru viitorul UE în Franţa şi Germania, iar forţele populiste, extremiste şi eurosceptice sunt în ascensiune puternică. Dacă, Doamne fereşte, Marine Le Pen ajunge la Palatul Elysee, atunci scenariile lui Juncker nu vor mai fi decât o glumă proastă, iar întregul proiect european va fi pus în pericol.

Integrarea mai profundă între toate statele membre în toate domeniile, conform scenariului ”Mult mai mult, împreună”, pare în mod ironic cel mai neplauzibil scenariu în prezent, dar este în acelaşi timp singura soluţie de păstrare a Uniunii Europene pe termen lung. Avem mare nevoie de o Europă puternică, unită şi solidară, capabilă să facă faţă unor provocări majore precum migraţia şi crizele economice. Soluţiile la aceste probleme complexe nu pot fi individuale, naţionale, ci trebuie să fie europene. UE are nevoie de o politică externă comună şi de o armată comună, neputând altfel să facă faţă unor crize şi conflicte precum cel din Siria, care reprezintă una dintre rădăcinile crizei refugiaţilor. Reversul integrării mai aprofundate este disoluţia.

Revenind la România, nu este suficient ca ea să facă apel la unitate şi doar să se alinieze poziţiei europene, ci ţara noastră trebuie să fie capabilă să-şi formuleze şi să-şi urmărească interesele naţionale. Nu este suficient să te plângi că eşti sau să te temi că vei deveni un membru de rangul doi, la periferia unei Uniuni cu două viteze. România trebuie să se poziţioneze alături de nucleul dur al Uniunii, de motorul franco-german, şi să-şi întărească relaţiile bilaterale cu aceste state. Bilateralul va conta în perioada următoare mai mult decât multilateralul.

Chiar dacă termenul de aderare la eurozonă nu va fi 2019, România trebuie să se pregătească pentru aderare pentru că dacă va amâna prea mult acest proces, uşa ni se va închide în faţă. Nu este nevoie de panică, dar de asemenea, trebuie să ne pregătim din timp pentru preşedinţia Consiliului UE din 2019, stabilind priorităţi precum păstrarea unităţii Europei şi poziţionarea României alături de nucleul UE, susţinerea reformelor politice şi economice în statele vecine (Republica Moldova, Ucraina), împiedicarea renunţării la politica agricolă şi de coeziune şi a pierderii fondurilor de către România, şi alocarea mai multor resurse pentru Strategia UE pentru Regiunea Dunării, iniţiativă lansată de România împreună cu Austria.

De noi depinde ce viteză vom avea în cadrul UE, aşa că nu trebuie să ne concentrăm doar pe ce fac ceilalţi, ci şi pe ce putem face noi pentru a rămâne legaţi de nucleu. România trebuie nu doar să reacţioneze în cadrul Uniunii Europene la deciziile luate de alţii, ci şi să participe la ele şi să se comporte ca un membru cu drepturi depline, nu ca unul de mâna a doua. Altfel va fi tratată ca atare.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Opinii