Craii de Curtea Veche, sub pecetea tainei

Curtea Veche... Câţiva stâlpi cu ornamente, câteva ziduri şi bolţi, trepte... Cam atât s-a mai păstrat din vechea Curte Domnească a Ţării Româneşti, cu excepţia Bisericii Curtea Veche, cum i se zice astăzi, singura clădire păstrată întreagă, unde aveau loc şi ceremoniile de învestire a voievozilor munteni. Acestui lăcaş de cult, monument istoric, i se mai spune şi Biserica Buna Vestire sau Biserica Mircea Vodă.

Vechii Curţi Domneşti nici nu i se cunosc bine începuturile , dar cercetătorii sunt de părere că ar fi fost întemeiată de Mircea cel Bătrân, pe la sfârşitul veacului al XIV-lea şi începutul celui de-al XV-lea. Astfel, pe locul în care mai târziu va fi ridicată Curtea Domnească, Mircea cel Bătrân ar fi construit o cetate, între anii 1386 şi 1418, cu ziduri de cărămidă şi înconjurată de şanţ de apărare. Apoi, Vlad Ţepeş, nepotul lui Mircea, ar fi consolidat cetatea, ridicând-o şi la rangul de reşedinţă domnească, alternativă celei de la Târgovişte. Însă primele date sigure despre Curtea Veche le avem din hrisoave din timpul lui Radu cel Frumos, care a şi mutat scaunul domnesc la Bucureşti.

În vremurile ei bune, toată Curtea Domnească era formată dintr-un palat – Palatul Voievodal, Biserica Buna Vestire, case cu saloane de recepţie, cancelariile domneşti, grajduri şi grădini. Se întindea pe suprafaţa cuprinsă între străzile Halelor (fostă Carol), Şelari, Lipscani, Bărăţiei şi Calea Moşilor. După vechile descrieri, Curtea Veche era situată pe o colină destul de înaltă, înconjurată la Miazăzi de malul foarte înalt al râului Dâmboviţa, iar în celelalte direcţii de ziduri puternice. A devenit nefuncţională după incendiul din anul 1718, care a distrus aproape întreg Bucureştiul, şi după cutremurul din anul 1738. După cele două calamităţi din veacul al XVIII-lea, care au distrus Curtea şi acareturile ei, a fost ridicată o nouă Curte Domnească, zisă Curtea Nouă.

În zilele noastre, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat şi un muzeu, Muzeul Curtea Veche. Cu toate că, pentru un răstimp, s-a crezut că a fost distrusă în întregime, cercetătorii au scos la iveală din fostul ei perimetru importante ruine, printre care: hrube, ziduri, temelii de turnuri, trepte, coloane, camere aflate în construcţie din veacul al XIX-lea.

Cercetătorii au constatat că, de-a lungul vremii, Curtea Veche a suferit diferite rezidiri şi refaceri, începând cu a doua jumătate a veacului al XIV-lea până la Vlad Ţepeş, de la Basarab cel Tânăr şi până la Mircea Ciobanul, de la Matei Basarab până la Constantin Brâncoveanu. Dar, pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, ruinele Curţii Vechi deveniseră un adevărat cuib de hoţi, cerşetori, beţivani şi alţii de aceeaşi teapă. După mazilirea domnitorului Grigore Ghica, povesteşte Ion Luca Caragiale în revista ”Vatra”, o ceată de mahalagii, în frunte cu grecul Melanos, s-a răsculat şi a început a jefui oraşul. Melanos, cu cuca de domn în cap şi cu haine voievodale furate, trecea prin oraş cu ”craii” lui, beat mort, călare pe măgar. Aceşti tâlhari erau ”Craii de Curtea Veche”, poreclă ce a devenit şi titlul celebrului roman al lui Mateiu I. Caragiale, fiul celui mai mare dramaturg român.

Într-un sondaj de acum câţiva ani, straniul volum al lui Mateiu a ieşit pe primul loc într-un top al romanelor româneşti din toate timpurile! La apariţia romanului ”Craii de Curtea Veche”, marele poet Ion Barbu, împătimit admirator al lui Mateiu I. Caragiale, scria: ”Necuvenită cinste! Prostescul nostru scris se căftăneşte!” Şi tot aşa mai departe! Dar romanul ascunde şi nenumărate taine, mai ales în ce priveşte adevărata identitate a personajelor sale principale. De pildă, numele a trei dintre ”crai” încep cu P: Paşadia, Pantazi, Pirgu. Despre al patrulea, cel care relatează la persoana I, hermeneutul Vasile Lovinescu a scris, în studiul ”Al patrulea hagialâc”, că ar fi ”Povestitorul”, aşadar tot cu majuscula P. Ar fi prea simplu!

Identitatea celui de-al patrulea P. s-ar putea ascunde sub următorul eveniment, parcurs în grabă de istoricii literari: la căsătoria sa cu Marica Sion, Mateiu declara că s-a născut la Tuşnad şi că mama sa, Maria, născută Piteşteanu, are domiciliul la Viena. De fapt, mama lui Mateiu, necăsătorită cu tatăl lui, I. L. Caragiale, se numea în acte Maria Constantinescu. Şi atunci, de ce să-i fi schimbat fiul ei numele de familie, şi de ce Piteşteanu?

În amintirile despre Mateiu, Cella Delavrancea povesteşte cum acesta îşi căuta cu înfrigurare strămoşi nobili, oprindu-se la stirpea Caracionilor italieni! Auzind acestea, I. L. Caragiale a râs în hohote, bătându-şi creştetul şi exclamând: ”Ce tot spui, mă? Străbunicul tău era plăcintar. Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creştet.” Pentru această lecţie usturătoare, Mateiu n-avea să-şi ierte părintele niciodată, încondeindu-l în scris ori de câte ori a avut prilejul. În ”Craii de Curtea Veche”, autorull sugerează că modelul celui mai infam personaj al romanului, Gore Pirgu, este chiar I. L. Caragiale! Gore pare a fi rostirea stâlcită a lui Cara-. La rândul lui, Pirgu vine din grec. pyrgos, care înseamnă ”turn”, iar un cuvânt românesc, de origine necunoscută, geală, înseamnă ”turn (de sondă)”! Aşadar, Gore Pirgu trimite limpede la Caragiale, care însă este şi numele de familie adoptat de Mateiu ca scriitor, căci în acte el figura ca Mateiu M. Constantinescu, după numele mamei sale!

Să revenim la numele de familie pe care Mateiu i-l atribuia mamei sale, Piteşteanu. Această familie boierească este atestată încă din vremea domniei lui Matei Basarab, când este este în funcţie un logofăt Piteşteanu. Apoi, la 22 decembrie 1775, este atestat biv-vel logofătul de vistierie Neacşu Piteşteanu. În pisania Mânăstirii Balaciu, din judeţul Ialomiţa, Neacşu Piteşteanu – acelaşi cu biv-vel logofătul de vistierie? – este ctitorul sfântului lăcaş, alături de soţia sa, Ecaterina ”în zilile prea înălţatului domnu Gligorie Ghica”, adică imediat după anul 1821. Apoi, în aceeaşi pisanie, se spune că lăcaşul ”s-au reparat de Maria, consoarta răposatului Constantin Piteşteanu, în zilile prea înălţatului domnu Carol I, la leatul 1869 – iunie 1”.

Ei bine, răposatul Constantin fusese ocârmuitor (prefect) al judeţului Ialomiţa în anii 1858-1859, şi e posibil să mai fi trăit în 1864, anul când s-a născut Maria Constantinescu, care va deveni ibovnica lui I. L. Caragiale. Aşadar, încă un fapt dureros pentru orgoliul lui Mateiu, el însuşi copil din flori: e posibil ca această Maria să fi fost fiica nelegitimă a lui Constantin Piteşteanu, şi de la numele de botez al boierului să vină şi numele ei de familie, Constantinescu, cum era obiceiul în România de pe atunci. Dar aceasta înseamnă că, dacă Mateiu nu şi-a găsit strămoşii nobili, la care visa, în neamul tatălui, i-a aflat între ascendenţii mamei, de care ilustrul ei fiu nu a scris niciodată vreun cuvânt rău! Abia acum, punând cap la cap toate cele de mai sus, se vede că Mateiu s-a descris pe sine însuşi, cu deplină luciditate, în toate personajele importante ale romanului ”Craii de Curtea Veche”!

Cât despre vechea Curte Domnească, de la care am pornit acest studiu, şi pe care Mateiu a readus-o cu mare măiestrie în arealul cultural, el nu o răsfaţă nicicum. Iată cum o prezintă în celebrul său roman: ”Se deschise vorba despre Curtea-Veche, căreia fără biserica cu turlă verde i-ar fi pierit până şi amintirea. Cu priceperea-i cunoscută, Paşadia ne înşiră cam tot ce se ştia despre acele locuinţe ale vechilor domnitori. Nimic de seamă pe cât părea. Ca întreg târgul, Curtea fusese arsă şi rezidită de numeroase ori şi trebuie să fi acoperit o arie întinsă, rămăşiţe de temelii boltite găsindu-se în în întreagă mahalaua, de pildă, sub birtul unde ne aflam. Cum fusese Curtea era lesne de închipuit, semănând în parte cu mânăstirile, cu trupuri de clădiri multe, pentru a putea sălăşlui toată liota şi toată ţigănia, fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi şi cârpeli, vrednică să slujească, în urâţenia ei, de decor ticăloşiei unei tagme stăpânitoare plămădită din toate lepădăturile venetice şi din belşug altoită cu sânge ţigănesc”.

Nedrepte cuvinte, dar e clar că autorul, care cunoştea foarte bine istoria noastră, atacă aici epoca fanariotă, care în Moldova a început în anul 1711, iar în Ţara Românească – în 1716, epocă total nefavorabilă boierilor pământeni, cum erau Piteştenii. Înduioşat însă de soarta vechiului Bucureşti, pe care de altfel îl iubea nespus, autorul îl pune pe Paşadia să revină: ”E ciudat totuşi, mărturisi el, deşi ca artă le găsesc mai prejos decât amintirea lor istorică, vestigiile acestea umile nu le pot contesta deosebitul farmec. În faţa celor mai neînsemnate, închipuirea mea prinde aripi, mă simt mişcat, mişcat adânc”. Amândoi Caragiale, şi tatăl şi fiul, au pus la inimă destinul României cu mult mai mult decât au lăsat să se vadă. Cu siguranţă însă, cei doi mari scriitori nu au anticipat marasmul României de astăzi, mai ales al clasei sale politice, nici în gândurile lor cele mai negre. Unde să fie oare salvarea noastră?