Puciul din Turcia şi răzbunarea lui Erdogan

Lovitura de stat a fost o încercare disperată de a opri instaurarea unui regim prezidenţial, în care Erdogan să aibă puteri dictatoriale. Ea nu a făcut însă decât să întărească puterea acestuia în plan extern şi intern.
Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan.
Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan. (Captură Foto)

Oamenii care au ieşit în stradă în Istanbul şi în alte oraşe pentru a se opune puciului au manifestat pentru preşedintele ales, mâna forte Recep Erdogan, nu pentru democraţie.

Mai mulţi lideri occidentali şi analişti s-au grăbit să salute menţinerea stabilităţii democratice în Turcia. Mare iluzie! Ce stabilitate, când ţara era măcinată şi înainte de puci de atentate teroriste masive, de un război sângeros cu separatiştii kurzi, iar puterea AKP nu a demonstrat deloc că are situaţia sub control şi că poate asigura securitatea propriilor cetăţeni? Erdogan, şi nu armata, a fost cel care a permis accesul şi tranzitul nestingherit al jihadiştilor ISIS din Turcia către Siria şi care i-a bombardat mai mult pe kurzi decât pe terorişti. Rezultatele acestei politici se reflectă în atentatele care au avut loc în Ankara şi Istanbul.

Cât despre democraţie, cred că nicicând Turcia n-a fost mai departe. Cu cel mai mare număr de jurnalişti arestaţi pentru că au îndrăznit să critice puterea, cu zeci de mii de militari, poliţişti, profesori, judecători, funcţionari civili concediaţi pentru că nu sunt fideli puterii, Turcia lui Erdogan derapează către dictatură. Iar tocmai în acest moment cere accelerarea aderării la UE şi forţează mâna europenilor.

Cine mai putea să oprească acapararea puterii absolute de către Erdogan, dacă nu armata, care de-a lungul timpului a fost principalul bastion de protejare a secularismului? Nu toată societatea îmbrăţişează politicile de reislamizare a ţării a lui Erdogan, iar acum era poate ultima şansă de a-l opri. Puciul a fost însă prost organizat, nefiind securizate nici instituţiile cheie şi nici persoana preşedintelui. Mai mult, faptul că doar o parte a armatei a participat la acesta arată că Erdogan a reuşit prin epurările succesive din cadrul acesteia, orchestrate prin procesele Ergenekon şi Sledgehammer, să înlocuiască eşeloanele superioare cu oameni fideli.

Răzbunarea lui Erdogan

S-a speculat mult asupra faptului că preşedintele turc a înscenat puciul pentru a justifica o epurare masivă a tuturor oponenţilor săi din toate sectoarele cheie - poliţie, armată, justiţie - şi că listele negre ar fi fost deja pregătite. Aş spune că autorii loviturii de stat eşuate au încercat să împiedice ceva ce deja le era pregătit. Cert este că Erdogan şi-a atins scopul, dând o lovitură decisivă principalilor săi adversari, care mai puteau să-i conteste puterea absolută - armata şi mişcarea predicatorului Fehtullah Gulen. El încearcă să împuşte doi iepuri dintr-un singur foc. L-a decretat pe Gulen principalul vinovat pentru puci şi cere acum imperativ SUA extrădarea acestuia de pe o poziţie mai puternică ca oricând. Predarea acestuia ar însemna decapitarea mişcării Fehtullah Gulen.

Mai mulţi jurnalişti români, transformaţi peste noapte în experţi în Turcia, l-au descoperit brusc pe Gulen, care ar avea susţinere şi din România. În realitate reţeaua Gulen deţine peste 800 de şcoli, care spun că pregătesc generaţii întregi de tineri în spiritul unui islam moderat şi democratic, şi include universităţi, licee şi ONG-uri şi-n ţara noastră. Repetarea acuzaţiei lui Erdogan că el este creierul puciului eşuat este însă simplistă. Fehtullah Gulen a trebuit să fugă din Turcia în 1999 tocmai după ce a îndemnat la subminarea fundamentelor seculare ale statului turc. Nu trebuie uitat că predicatorul şi mişcarea Hizmet au fost principalii aliaţi ai lui Erdogan şi AKP împotriva armatei multă vreme.

În februarie 2014, la momentul rupturii dintre AKP şi Mişcarea Gulen, Kerem Öktem, profesor la Universitatea din Oxford, explica într-un interviu acordat Epoch Times că "AKP este o construcţie top-down şi mizează pe o schimbare a societăţii de sus în jos. Or, mişcarea Gulen se opune acestei centralizări a societăţii, fiind organizată de jos în sus, pe baza unor ONG-uri, şcoli şi reţele. Prin urmare există o diferenţă majoră de organizare, prima operând prin stat, cealaltă prin societate”. Tot el arăta că Mişcarea Gulen avea ca scop ”prezentarea unei imagini pozitive a Islamului, de a educa oamenii şi de a câştiga parteneri pentru Turcia, stabilind reţele de influenţă în alte ţări. Şcolile Gulen sunt foarte importante în formarea elitelor politice din aceste ţări. Aceste elite devin apoi pozitiv predispuse către Turcia, iar companiile turceşti care vin în aceste ţări beneficiază de asta. Astfel, mişcarea Fetullah Gulen a contribuit la globalizarea Turciei şi la crearea unor circumscripţii – centre de susţinere – pentru acest gen de Islam”.

Prin urmare, reţeaua era folosită pentru soft power în plan extern, dar a devenit prea influentă în Turcia, iar Erdogan se credea suficient de puternic pentru a se debarasa de toţi aliaţii. În ciuda acestor diferenţe şi a unor fetullahci care au pătruns în armată, ideologia islamo-conservatoare a mişcării este incompatibilă cu secularismul apărat în mod tradiţional de armată.

Erdogan va folosi relaţia cu Rusia ca pe o carte de şantaj pentru a obţine concesii. El ştie că Turcia este mai importantă în prezent din punct de vedere strategic pentru UE şi SUA decât viceversa.

Distrugerea mişcării Gulen, o reţea de ONG-uri, afaceri, şcoli şi organizaţii media şi destructurarea armatei nu va duce însă la o democratizare în Turcia. Dimpotrivă, Erdogan va fi încurajat în planurile sale de a forţa alegeri anticipate şi de a obţine majoritatea necesară pentru a schimba Constituţia, iar diviziunile sociale se vor adânci.

La momentul actual asistăm la un fel de răzbunare de tip Alexandru Lăpuşneanu, care spunea celebrele cuvinte "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu şi pe mulţi am să popesc". Piramidei de capete îi corespunde decapitarea instituţiilor, evident păstrând proporţiile.

Consecinţele externe ale puciului

În mod ironic cel mai tare vor fi afectate de puciul eşuat tocmai UE şi SUA care s-au grăbit să salute eşecul acestuia şi victoria democraţiei în Turcia. Americanii depind de accesul la baza turcească de la Incirlik pentru a putea continua raidurile aeriene împotriva Statului Islamic, iar europenii sunt la mâna Turciei prin controversatul acord legat de criza refugiaţilor. Ankara poate da oricând drumul fluxurilor mari de refugiaţi, dacă liderii UE nu-i împlinesc dorinţa privind ridicarea vizelor. Deja ministrul de Externe turc a ameninţat în acest sens.

Cu atâtea pârghii în mână, ”sultanul” Erdogan nu se teme şi nu se aşteaptă la critici din partea aliaţilor NATO privind deriva sa autoritaristă. Mai mult, el îi sfidează în prezent deschis pe americani şi europeni, flirtând cu Rusia lui Putin. Mesajul transmis este clar - dacă aveţi ceva de obiectat, avem alternative.

Reapropierea de Rusia a fost accelerată de preşedintele turc după lovitura de stat eşuată pentru că economia turcă a fost avariată grav de criza politică, dar şi de sancţiunile impuse de Moscova Turciei după doborârea avionului. În prezent, se discută din nou despre conducta Turkish Stream, iar turiştii ruşi revin pe litoralul turcesc. Chiar dacă nu va merge până la scoaterea ţării sale din NATO, Erdogan va folosi relaţia cu Rusia ca pe o carte de şantaj pentru a obţine concesii. El ştie că Turcia este mai importantă în prezent din punct de vedere strategic pentru UE şi SUA decât viceversa. Cel mai probabil preşedintele va insista pe extrădarea lui Gulen, ameninţând SUA cu pierderea accesului la baza strategică de la Incirlik.

Şi pentru România apropierea Turciei de Rusia are efecte negative, chiar dacă în CSAT această schimbare a contextului regional n-a fost discutată (!?). Iniţiativa Bucureştiului de creare a unei flote comune la Marea Neagră, sub egida NATO, nu mai are practic nicio şansă de realizare în actualul context în care Turcia, care are cea mai importantă flotă, nu participă. Mai mult, România este într-o poziţie deloc de invidiat: Crimeea a devenit o umbrelă anti-acces, iar Turcia nu mai reprezintă o contrapondere chiar şi fragilă la forţele navale masive ruseşti din regiune. Cu Turcia şi Rusia în bună înţelegere şi o Mare Neagră tot mai militarizată, România are destule motive de îngrijorare.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Externe