Despre români, de bine! Săptămânal elveţian de mare tiraj publică un amplu reportaj despre diaspora română

Nu o dată, românii au apărut în presa elveţiană ca protagonişti ai ştirilor despre traficanţi de droguri, spărgători, şi, în cazurile mai fericite despre îngrijitoare sau lucrători în agricultură. De altfel, când tastează cuvântul "români" în câmpul de căutare al site-ului de ştiri 20min.ch, primele titluri peste care dau elveţienii sunt: „Într-un astfel de pacheţel ajunge cocaina în Elveţia“, „Hoţ confundă Catedrala Basel cu o vilă“, „300 kilograme de varză acră de contrabandă din Elveţia“.

În Elveţia trăiesc însă şi altfel de români. Care nu fac contrabandă, care nu fură, care muncesc cinstit, oameni cu studii înalte care muncesc la companii precum Roche sau Novartis. Pe unii dintre aceştia i-a descoperit săptămânalul elveţian de mare tiraj “Die Wochenzeitung”, care, recent, a publicat un reportaj amplu despre diaspora română din Elveţia.

Reportajul este construit în jurul a patru români, Mihnea Mihai, Valeria Mateescu, Bianka Fehér, Petronela Piticari. Ce îi leagă pe aceşti oameni? Mai întâi de toate că ei nu fac contrabandă cu cocaină sau varză. Apoi, toţi au crescut într-o dictatură. Şi toţi sunt nemulţumiţi de politica românească. Dar mai presus de toate: toţi - cel puţin temporar - locuiesc în Elveţia, scrie WOZ.

Redăm integral reportajul:

Patru Români în Elveţia - O diasporă între Campari Bar, politică în exil şi stres cu autorităţi

Românii din Elveţia: În percepţia publică, aceştia sunt, în principal, protagonişti ai titlurilor despre traficanţi de droguri, spărgători, îngrijitoare şi lucrătoare din agricultură. Dar cum arată realitatea celor aproximativ 12.000 de români care trăiesc aici?

+++ „Într-un astfel de pacheţel ajunge cocaina în Elveţia“ +++ „Hoţ confundă Catedrala Basel cu o vilă“ +++ „300 kilograme de varză acră de contrabandă din Elveţia“ +++ Acestea sunt aşadar primele rezultate atunci când cineva tastează “Români” în câmpul de căutare al site-ului de ştiri 20min.ch.

Astăzi, s-au adunat în jur de douăzeci de persoane din tot nord-vestul Elveţiei. Aproape toţi au studiat; mulţi dintre ei lucrează la Roche sau Novartis. Acest lucru se datorează şi alocării rigide a permiselor de muncă: Începând cu iunie 2017, se aplică clauza de salvgardare. În fiecare an, numai 996 de români şi bulgari primesc un permis B. Înainte de aceasta, au beneficiat de libertate de mişcare - dar numai pentru un an. Consiliul Federal mai poate reglementa astfel imigraţia din cele două ţări pentru încă un an. Dar există deja în Elveţia o diasporă românească mare şi bine organizată. Mai mult de 12.000 de utilizatori de Facebook sunt membri ai grupului închis "Români in Elvetia". În 2014, în Elveţia locuiau 11500 de români. De atunci, probabil că sunt mai mulţi. Cine sunt ei?

Felsenegg: Mihnea Mihai

"L-am citit pe Hayek şi mi-a plăcut, dacă asta vrei să spui", răspunde Mihnea Mihai când este întrebat dacă se consideră liberal. Suntem la terasa restaurantului Felsenegg, deasupra oraşului Adliswil, unde locuieşte Mihai. Mihai se bucură de mustul din cană, de priveliştea Alpilor şi a Lacului Zürich. Toate acestea nu-l împiedică însă să se uite la interlocutorul său timp de trei ore aproape non-stop şi să povestească în ritm constant. Matematicianul înalt şi chel, care lucrează în departamentul de management al riscului al Zürcher Kantonalbank, îşi întrerupe discursul doar atunci când este amuzat de una dintre poveştile sale. De exemplu, când vorbeşte despre cum, în anii ’90, el a descoperit muzica celor de la “Black Sabbath” în paralel cu credinţa creştină.

În vârstă de 42 de ani, trăieşte deja de jumătate de viaţă în străinătate; de şase ani în Elveţia. Adliswil, deschiderea Zürichului urban şi mustul dulce: Elveţia este "aproape casa lui". El, care vorbeşte germana din timpul şcolii făcute în România, are mulţi elveţieni printre cunoscuţi. Mihai nu este un expat - şi nici un neoliberal.

"Dacă citeşti Milton Friedman, presupui că şi Hayek are viziuni economice extrem de prietenoase mediului de afaceri, dar Hayek nu ar fi sugerat niciodată privatizarea tuturor serviciilor publice", continuă Mihai. Pensii decente, un bun sistem de sănătate şi oportunităţi egale în educaţie nu ar putea fi niciodată finanţate numai de economie. Ceea ce aduce conversaţia înapoi la condiţiile din România: Infrastructura şcolilor publice este astăzi atât de proastă încât deschide uşa spre oportunităţi de dezvoltare şi carieră numai celor care îşi permit meditaţii în privat. De vină sunt corupţia şi lipsa unei schimbări reale a establishmentului după dictatură.

Basel, «Pahar de Vorbă»

Mihnea Mihai este unul dintre criticii cei mai activi ai guvernării României în diaspora elveţiană. Pe lângă serviciu el dedică două ore pe zi activităţii politice. Ca preşedinte al #RezistZürich - o asociaţie a românilor critici faţă de guvernul lor - coordonează şi activitatea media.

“Căpşuni”: Aşa s-au numit Mihai şi alţi activişti la începutul anului în cadrul unei acţiuni politice de amploare. Autoarea elveţiană de origine română Dana Grigorcea a scris despre acţiune într-un material pentru radioul Deutsche Welle: căpşuna este un simbol al solidarităţii cu românii care lucrează în Spania în condiţii groaznice la culesul căpşunilor. Zece milioane de români trăiesc în total în diaspora europeană - mai mult de jumătate din numărul românilor care locuiesc în România.

La punctul de contact Sans-Papiers din Basel se cunosc şi alte realităţi. La ei vin românii care caută o muncă în sectorul de curăţenie sau în îngrijirea copiilor. "Permisele de rezidenţă sunt acordate persoanelor cu înaltă calificare", spune Olivia Jost de la punctul de contact. Jost a constatat că biroul de migraţie cantonală nu tratează în mod egal toţi cetăţenii UE: "Mulţi oameni din Europa de Est ne spun că sunt refuzaţi la biroul de migraţie şi nu sunt informaţi corespunzător cu privire la opţiunile lor. Este greu de imaginat că aşa se procedează în cazul unei persoane din Europa de Vest".

Valeria Mateescu, de exemplu, a întrebat timp de opt ani în restaurante, hoteluri şi spitale: voia doar să cureţe. Nu era acceptată pentru că nu avea permis. Deoarece trăieşte numai cu permisul L de 12 luni (ce poate fi prelungit), nu doreşte să-i apară numele real în ziar. "Ai nevoie fie de un permis, fie de un contract de muncă. Este un ... ", spune ea şi formează cercul vicios cu mâinile. "Mama mea este moartă, nimic nu mă mai ţine în România", spune ea. Şi totuşi: "Viaţa mea aici este ce mi se potriveşte."

De Elveţia o leagă şi fiul ei. S-a integrat repede aici, şi pentru că vorbeşte germană încă de la grădiniţa din România. În Elveţia a luat lecţii de instrumente şi a câştigat turnee de tenis. Dar când economiile cu care Mateescu venise la Basel s-au terminat, s-a terminat şi tenisul şi lecţiile de muzică.

"În România mi s-a spus că am putea găsi de muncă cu uşurinţă în Europa de Vest. Mass-media formează această imagine", spune Mateescu. Ea s-a aranjat aici la marginea societăţii şi a rămas activă cu voluntariat. La punctul de contact Sans Papiers - şi în Biserica Catolică. Deşi Mateescu este de religie ortodoxă, cea mai apropiată comunitate ortodoxă românească este în Münchenstein. Biletul de tramvai până în comunitatea din periferie este prea scump pentru ea.

Lui Mateescu îi plac elveţienii: "Când eram nou veniţi, fiul meu chiar se distra pe seama câinilor din Elveţia pentru că sunt atât de liniştiţi. Elveţienii sunt foarte liniştiţi. Te lasă în pace - dar nici nu te ajută". Există şi excepţii: în parohia catolică, cineva a luptat pentru Mateescu. "O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori. Timp de mai multe luni, femeia i-a cerut şefului ei un loc de muncă pentru mine", spune ea. De aproximativ un an, Mateescu are un loc de muncă cu fracţiune de normă în curăţenie: cu contract de muncă - de aceea a primit permisul L.

Mateescu este o persoană mulţumită - cel mai important lucru este viitorul fiului ei. Dar nu îi este mereu uşor: "M-buget, marca de casă a magazinelor Migros, mi-o pot permite, produse bio nu în acest moment." O halbă de la "Paharul de Vorbă" din Basel costă cât 10,5 kilograme de paste M-buget. Nu o deranjează că nu cunoaşte alţi români în Elveţia. Cu românii bine situaţi de la "Paharul de Vorbă" are un singur lucru în comun: furia pe politica românească. Corupţia este principala problemă şi: Ministrul Educaţiei nu prea vorbeşte corect limba română.

„Păstraţi-vă pantofii în picioare. Eu decid, pentru că eu curăţ aici", spune Bianka Fehér în loc de bun venit. Fehér vorbeşte - spre deosebire de Ministrul Educaţiei din România - o română corectă, deşi nu este limba ei maternă. Şi germana ei este de asemenea imaculată. A învăţat-o într-o şcoală maghiară: Fehér este una dintre cele 1,2 milioane de oameni care compun minoritatea maghiară din România. Acesta este şi motivul pentru care nu doreşte să apară în ziar cu numele real. România este casa ei, dar să vorbeşti despre România ca maghiar? Delicat.

De un an şi jumătate, viaţa lui Fehér se desfăşoară în intervale de trei luni: mai puţină responsabilitate în Elveţia – dar, în schimb, nici o oportunitate de a fi singur; mai multă responsabilitate în România – dar mai mult spaţiu de retragere. În România, Fehér lucrează ca asistent social pentru omologul local al Spitex – în Elveţia, zi şi noapte ca îngrijitor la Spitex.

Abia în timpul conversaţiei îşi dă Fehér seama de faptul că este aici deja pentru a şasea oară – şi că a petrecut în total optsprezece luni în Berna. Dar să se mute de tot în Elveţia? Nu, e prea în vârstă ca să emigreze. Dacă caută prieteni elveţieni? Acest lucru ar avea puţin sens, dar asta nu înseamnă că are ceva împotriva elveţienilor. Contacte cu români sau cu maghiari? "Nu, nu am nevoie de contact cu cineva, doar pentru că este maghiar." O dată a fost aici în Berna la slujba maghiară – "şi am plecat imediat după liturghie", spune Fehér. Familia ei şi mediul în care trăieşte în România sunt cele mai importante pentru ea, în rest se simte bine de una singură.

Dar de ce a hotărât Fehér să trăiască o viaţă de navetist între România şi Elveţia la fiecare trei luni, dacă are o slujbă bună în România? "Pentru a-mi asigura stabilitate socială", spune Fehér. "Atâta timp cât politica din România rămâne instabilă, trebuie să îmi văd de mine." Dacă s-ar întâmpla să se îmbolnăvească, ar trebui să preia ea costurile şi să pună şi bani deoparte pentru bătrâneţe.

Fehér este – o spune ea din nou şi cu entuziasm – fericită că poate lucra în condiţii echitabile în Elveţia: "Există multe prejudecăţi. Nu m-au deranjat niciodată pentru că ştiu că eu nu sunt o hoaţă. Dar, tocmai pentru că există aceste prejudecăţi, sunt fericită că pot să lucrez aici în mod legal.” Din regiunea ei de origine din România, pleacă mulţi în străinătate, deoarece pleacă de la ipoteza că ar fi de lucru pentru toţi acolo – mai ales pentru compatrioţii fără bacalaureat, fără de care cu greu ai o şansă în România. "Aceştia ajung să fie muncitori la negru în agricultură", spune Fehér. Şi în Elveţia? Da, spune ea.

Petronela Piticari a fost, de asemenea, la „Paharul de Vorbă“ din Basel pentru prima dată - şi este singura care nu are o profesie tehnică sau de ştiinţe naturale. Lucrează ca educator curativ într-o şcoală primară. Gempen din Cantonul Solothurn este un sat foarte mic, dar nu atât de conservator - SP, partidul social-democrat, este reprezentat în consiliul comunal. Piticari trăieşte cu familia în centrul satului, pe strada principală.

Pe fereastra mare din camera de zi se vede centrul satului. "Un astfel de sat este o reflectare bună a elveţianului: puteţi trăi, puteţi face, veţi fi salutaţi cu căldură. Mai mult nu este”, spune ea. "În Italia sau în România sunteţi imediat invitaţi din toate părţile". Şi a continuat: „Ce cred ei pentru ei înşişi, este altceva, dar în întâlnirea cu străinii arată respect elveţian.“ Acest respect nu are nicio dimensiune politică, nu are nimic de a face cu o viziune politică. Se referă la experienţele ei pe stradă, subliniază Piticari. Dar partea întunecată a acestui aspect este distanţa.

Că are totuşi prieteni buni, foarte apropiaţi, elveţieni, a fost o binecuvântare. Datorită educaţiei sale, care este recunoscută şi în Elveţia, Piticari poate să urmeze o profesie de care este pasionată. Acest lucru are un impact enorm asupra vieţii sociale locale: "Experimentezi în timpul lucrului ceva şi aşa poţi ajunge la un alt nivel de relaţionare".

Piticari, care a venit în Elveţia acum zece ani pentru o relaţie, este conştientă de situaţia ei privilegiată. Ea reflectă asta chiar şi atunci când vorbeşte. Piticari îmbină această introspecţie a sentimentelor şi experienţelor sale, cu conştiinţa ei politică. Şi ea vorbeşte despre corupţie şi şcolile dărăpănate din România. Şi despre societatea civilă trezită. De faptul că sute de mii au ieşit pe străzi la începutul anului 2017, iar protestele nu au fost întrerupte de atunci. Piticari este membru al unui partid de trei săptămâni - ceva ce abia şi-a putut imagina până acum. Partidul său este USR, Uniunea Salvaţi România. Mihnea Mihai este de asemenea acolo. USR sprijină separarea puterilor în stat şi este singurul partid din România care susţine drepturile LGBT. El uneşte mai mulţi democraţi, atât de stânga cât şi de dreapta - şi se bazează în mare măsură pe diasporă.

În ciuda entuziasmului: Piticari priveşte USR şi cu ochi critici. „Dictatura a adus în România un intelectualism uscat. Acest lucru s-a extins astăzi în toate partidele şi este sesizabil chiar şi în USR. Se concentrează foarte mult pe elita societăţii."

Şi totuşi, Piticari este din ce în ce mai preocupată de o întoarcere. Nu de dor, ci pentru că vrea să transmită ceva: Poate şi în politică. Dar, mai presus de toate, o interesează educaţia. Piticari vrea să facă ceva în legătură cu şcolile dărăpănate şi cu principiile pedagogice învechite. În primul rând, copiii mai mari trebuie să devină independenţi, apoi ar dori să se confrunte cu realitatea: să afle dacă există un proiect sau o responsabilitate pe care şi-ar putea-o asuma, astfel încât să contribuie cu ceva la dezvoltarea societăţii româneşti. "Românii din străinătate au mai multă conştiinţă de sine pentru că au trebuit să-şi definească identitatea într-o societate străină", rezumă Piticari.

Mihnea Mihai a găsit aici, după mulţi ani, „aproape casa lui”, Bianka Fehér a optat pentru o viaţă în cicluri de trei luni între cele două ţări. Petronela Piticari subliniază importanţa muncii şi norocul de a fi capabil de a practica profesia ei aici, în timp ce Valeria Mateescu a trebuit să lupte ani de zile pentru permisul de muncă şi a simţit duritatea rigidă a autorităţilor elveţiene. Cu toate acestea, şi ea vede societatea elveţiană pozitiv. Sunt patru din 12.000 de romani din Elveţia, care nu au apărut niciodată în "20 de minute", ziarul gratuit din transportul în comun, sau în alte titluri din presă.