A început numărătoarea inversă la Damasc

Care dintre nenorociri va veni prima? Un colaps economic care să forţeze armata să acţioneze împotriva 'Assadocraţiei', sau o lovitură de stat care să anticipeze acest colaps? se întreabă joi ziarul El Pais. În urmă cu doar doi ani, în februarie 2010, preşedintele Bashar al Assad putea crede că are vântul la pupă. Liderii străini se înghesuiau la Damasc; în 2009 Siria a avut mai multe reuniuni la nivel înalt cu Administraţia SUA; în septembrie adjunctul diplomaţiei siriene vizitase Washingtonul; iar în februarie 2010 Robert Ford era numit ambasador al SUA la Damasc, primul după dezgheţarea relaţiilor în urma asasinării în 2005 a premierului libanez Rafik Hariri, de care SUA au responsabilizat Siria.

Însuşi Bashar declara în urmă cu un an ziarului The Wall Street Journal - când în Tunisia şi Egipt începea să adie Primăvara arabă - că Damascul se deosebeşte de Cairo, pentru că are 'o cauză', în timp ce preşedintele Mubarak reprezintă 'un vid'. Iar apărarea poporului palestinian părea un vaccin suficient împotriva 'gripei' de primăvară. Însă după un an, Siria s-a cufundat într-un război civil soldat deja cu 7.000 de morţi. Motivele acestui conflict sunt cunoscute. Imboldul tunisian şi exemplu egiptean al pieţei Tahrir; alături de unealta fundamentală a reţelelor sociale pentru convocarea de proteste populare; şi reprimarea sălbatică lansată de dictatură. Dar, aşa cum vor susţine unii, era o revoltă anunţată.

Siria are o populaţie de 23 de milioane de locuitori, dintre care 5 milioane au vârste între 15 şi 24 de ani, ceea ce face necesară crearea a 400.000 de locuri de muncă pe an, doar pentru a frâna şomajul, care este deja în jur de 20 la sută, ţara a suferit secete succesive din 2006 (cu cea dintre 2007-2008 deosebit de devastatoare), iar în 2010 a fost nevoită să importe 500.000 de tone de grâu. Potrivit cifrelor oficiale, 12% din populaţie trăieşte în condiţii de sărăcie extremă, iar o treime la limită. Toate acestea erau disimulate de veniturile provenite din petrol care în urmă cu câţiva ani reprezentau 10 la sută din PIB naţional. Dar în 2012, ca urmare a sancţiunilor internaţionale promovate de SUA petrolul s-a rărit. O temă demnă de analizat de Tocqueville, marele expert în revoluţii.

Dar conflictul se înscrie azi într-un context inedit: explozie geopolitică într-o zonă unde Washingtonul a încetat să mai fie singurul actor principal şi marcată de o mare reîntoarcere a Rusiei, care s-a opus prin veto la rezoluţia ONU, care cerea demisia preşedintelui sirian, din motive strategice. Damascul este, după India şi Venezuela, al treilea mare cumpărător de arme al Moscovei, iar din 2007 a cheltuit 3,6 miliarde de euro în echipamente militare. Companiile ruseşti s-au angajat să construiască o porţiune din gazoductul preconizat până în Mediterana iar guvernul de la Damasc ar fi încântat ca Rusia să-şi extindă baza militară de la Tartus. Doar Moscova poate salva Siria de boicotul internaţional.

Cazul Chinei ţine mai mult de circumstanţe, iar Beijingul s-a alăturat veto-ului rus pentru a-şi exprima sprijinul faţă de alianţa siriano-iraniană, având în vedere că primeşte de la Teheran marea parte a petrolui său. Dar recenta sa declaraţie de neutralitate în conflictul intern sugerează că se pregăteşte de ce-i mai rău. Cazul Turciei ţine însă de oportunismul ministrului său de externe, Ahmet Davotoglu, care nu doreşte ca vreo alianţă să pericliteze rolul ţării în zonă. Iar frontiera sa extinsă cu Siria face ca participarea Turciei să fie decisivă la crearea uneo zone de securitate, sub umbrela aeriană occidentală care să-i protejeze pe rebeli. Liga Arabă propune în schimb misiuni de pace şi adoptă sancţiuni împotriva Damascului, dar cu caracter pur preventiv şi cu eficienţă improbabilă. Iar UE? ca deobicei, în criză.

Crearea acestei zone de securitate ar marca, desigur, începutul sfârşitului, iar Bashar s-ar putea să regrete accidentul din 1994 care l-a costat viaţa pe fratele său mai mare, Bazil, în urma căruia a fost obligat să renunţe la cariera de oftalmolog, la Londra, pentru a 'moşteni' preşedinţia tatălui său Hafez el Asad, şase ani mai târziu. Pentru că după 12 ani de 'domnie' totul pare să indice că numărătoarea inversă a început.