Scrisoarea unui veteran de razboi

Stimate presedinte,

Numele meu nu are importanta. Sunt un batranel senil. Tot ce trebuie sa stiti despre mine este ca m-am nascut in 1921, intr-un sat din judetul Buzau. Nici numele satului nu este important. Eram proaspat casatorit in ‘41, cand am fost incorporat pentru frontul de est. Am luptat pentru eliberarea oraselor Orhei, Soroca, Chisinau si a altor localitati din actuala Republica Moldova. In ’44 eram in muntii Tatra deja, luptam pe frontul de Vest, pentru eliberarea Cehoslovaciei de nazisti, cand am aflat printr-o telegrama ca un bombardament razlet al rusilor mi-a ucis sotia. Nu are rost sa va descriu mizeria sufleteasca produsa de aceasta veste. Pana sa ma retrag la vatra, in ’45, mi-am vazut camarazii acoperiti de pamant, (si acum le zac oasele in Tatra) am bandajat rani si am fost improscat cu organe de copii nevinovati. Am trecut prin multe, mult peste ce poate indura un om. Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a pastrat sanatatea mentala.

Intors acasa, nu prea am avut ce face. Comunistii, care ajunsesera la putere intr-un mod abuziv, m-au tratat ca pe un gunoi. Cand m-am dus sa-mi cer drepturile, m-au torturat si inchis, chipurile ca as fi „dusman al sistemului socialist”. Dupa doua luni de detentie la Bucuresti, in '50, am fost mutat la Pitesti. Faceam parte din „elita” prizonierilor politici ce participau la experimentul Pitesti. Nu are rost nici aici sa intru in detalii, dar pot sa rezum ca pe front e mai usor decat intr-o inchisoare comunista. „Un lagar de reeducare”, cum ii spunea pe atunci. Am strans din dinti si am mers mai departe. Gardienii ne bateau zilnic si ajungeau pana acolo incat ne puneau sa ne mancam fecalele. Ne umileau punandu-ne sa ne batem intre noi si sa facem cele mai obscene si grotesti scene. Eram doar umbre umane ce se plimbau prin celule goi, plini de mizerie, la limita insanitatii mentale. Am stat acolo un an.

Un camarad de arme de pe front, ajuns mare stab pe la Bucuresti, a aflat de incarcerarea mea abuziva si a tras fel de fel de parghii sa fiu scos din iadul ala. Alta solutie nu a gasit decat sa fiu deportat in Baragan. Astfel ca in 1951 incepeam o pseudo-libertate in campia Baraganului. Aici nu era ca la Pitesti, dar nici mai bine nu pot spune ca era. Nu trecea o zi fara sa moara vreunul dintre noi. Munca era grea, dar epuizarea era dublata de caldura infernala ce o induram. Am trecut si peste asta. Eram la doi pasi de casa, dar abia dupa trei ani am putut ajunge intaia oara la parintii mei. Mama murise intre timp, la doar 50 de ani, doborata de febra tifoida. Eu nu stiam nimic. Am strans din dinti si am razbit, domnule presedinte.

A venit revolutia. Din pacate, varsta si artrita stransa in umezeala din Baragan m-au impiedicat sa ies in strada, dar mi-am trimis copilul sa lupte contra comunistilor, contra acestor bestii pe care le uram cu toata fiinta. A fost ucis in fata la Continental in noaptea de 23 decembrie. Comunismul nu putea sa moara pana nu imi mai dadea o lovitura. O ultima lovitura, totusi cea mai dureroasa.

Pana sa ma retrag la vatra in ’45, mi-am vazut camarazii acoperiti de pamant, am bandajat rani si am fost improscat cu organe de copii nevinovati. Am trecut prin multe, mult peste ce poate indura un om. Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a pastrat sanatatea mentala

De ce va scriu toate astea? Am ajuns in prezent. Acum si dvs. impreuna cu guvernul dvs. considerati ca e normal sa am o pensie de 300 de lei. Am indurat multe in viata mea, domnule presedinte, dar acum, la varsta senectutii, cand credeam ca lucrurile se vor linisti, nu mai pot suporta. Am strans din dinti mult timp, mi-am ingropat camarazii in Tatra, am fost schingiuit si umilit de comunisti in cele mai atroce moduri, dar nimic nu se compara cu umilirea la care sunt supus de regimul dvs. Am luptat pe doua fronturi, dar mereu gaseam o coaja de paine de mancat, acum imi este imposibil sa o cumpar cu pensia batjocoritoare pe care mi-o dati. Nu e vorba de bani aici. Nu va cer averi, nu vreau sa ma imbogatesc acum in pragul mortii, tot ce vreau este demnitate. Demnitate pentru care am varsat sange, demnitate pentru care mi-a murit copilul, demnitatea pe care o merit. Lasati-mi va rog onoarea sa mor precum am trait, darz si cu demnitate. Lasati-ma sa cred ca tot ce am patimit pentru tara asta nu a fost inutil si lasati-ma sa cred ca tineri ca domniile din Parlament cunosc pretul ce s-a platit odata pentru libertatea de acum.

In memoria bunicului meu