Urzica între mit şi realitate - ştiţi cum înţeapă urzicile?

Ştiaţi că mecanismul de înţepare al urzicii este foarte similar cu cel al acului hipodermic, precedând deci cu milioane de ani, această invenţie a omului? Fiecare urzicătura este produsă de către un fir de păr de pe frunză. Firul este gol pe dinăuntru, întărit afară cu dioxid de siliciu, iar la bază are o umflătură ce conţine venin. Părul este foarte fragil şi atunci când este atins în direcţia opusă orientării lui, indiferent cât de uşor, se rupe făcând ca vârful ascuţit să penetreze pielea şi să injecteze veninul din umflătura de la baza acestuia.

S-a crezut până nu demult că principalul component al urzicii este acidul formic - aceeaşi substanţă chimică utilizată de furnici, care atunci când te pişcă îţi dă instantaneu o senzaţie de arsură, producând mâncărimi. Deşi acidul formic este prezent în urzică, cercetările recente au arătat că sunt patru substanţele chimice principale: histamina, acetilcolina, serotonina plus încă un ingredient care nu a putut fi încă identificat.

Dacă atunci când adunaţi urzici, sunteţi atenţi să prindeţi urzica, astfel încât firele de păr să fie presate către tulpină, ele nu pot străpunge pielea, şi deci pot fi culese fără să vă înţepe.

Amintiţi-vă atunci când vă urzicaţi să vă uitaţi primprejur după ştevia sălbatică. O puteţi folosi ca remediu natural împotriva durerii produse de urzicătură. Frunzele de ştevie sălbatică conţin substanţe chimice care neutralizează urzica şi, de asemenea, răcoresc pielea. La fel de bună poate fi şi o soluţie de bicarbonat de sodiu.

Caracteristici şi proprietăţi:

În ciuda neplăcerii provocate de înţepături, urzica a fost foarte apreciată în Europa încă din antichitate, atât ca aliment cât şi ca medicament. În primul secol, medicii greci Dioscorides şi Galen au recunoscut frunza de urzică pentru proprietăţile laxative şi diuretice, fiind de asemenea utilizată şi în boli de astm, pleurezie şi splină.

În timpurile medievale, urzica a fost folosită cu precădere pentru tratarea reumatismului, artritei, alergiilor şi eczemelor, în infecţii ale vezicii urinare, chelie, tuse, bronşită, bursită, anemie, gingivită, urticarie, laringită, gută, scleroză multiplă, sindromul premenstrual, prostată şi sciatică.

Potrivit lui Nicolas Culpeper, cunoscut botanist englez din secolul al XVII-lea, seminţele de urzică au fost considerate benefice în tratamentul muşcăturilor produse de "câini turbaţi" sau ca antidot împotriva înţepăturilor veninoase sau plantelor otrăvitoare, cum ar fi măselariţa.

Frunzele de urzică au fost, de asemenea, recomandate de celebrul naturalist american, Euell Gibbons, ca aliment nutritiv şi adjuvant în curele de slăbire.

Cu toate acestea, în zilele noastre, pe lângă ceai, cea mai populară folosire a urzicii este utilizarea rădăcinii pentru tratarea simptomelor de lărgire a prostatei şi de hiperplazie benignă de prostată (HBP). Această condiţie este hormonală prin natură, este cauzată de testosteron şi de conversia extrem de puternică a testosteronului în dihidrotestosteron, conversie care creşte în frecvenţă la bărbaţii în vârstă. Un exces de dihidrotestosteron cauzează o creştere patologică a prostatei.

Cele mai multe dintre procesele intercelulare care pot declanşa cresterea celulelor noi în prostată pare a fi inhibată de rădăcină de urzică.

Efectul rădăcinii de urzică în reglarea nivelurilor de dihidrotestosteron (DHT), a făcut ca aceasta să fie folosită în tratamentul contra căderii părului. În folclor s-a considerat întotdeauna că urzicile sunt un tratament eficient pentru chelie, iar acum ştiinţa modernă pare a valida această credinţă.

Rădăcina de urzică, de asemenea, conţine un număr de compuşi chimici care par să stimuleze în mod semnificativ sistemul imunitar.

În consecinţă toată planta, de la rădăcină, frunze, tulpină şi până la seminţe, a fost utilizată în medicina tradiţională şi venerată pentru proprietăţile sale de vindecare.

Proprietăţi nutriţionale:

Urzica este o comoară nutritivă remarcabilă, fiind adesea comparată în termeni foarte favorabili cu spanacul. Este populară în multe ţări ca şi aliment, urzica fiind bogată în clorofilă, beta-caroten, vitaminele A, C, E şi K, mai multe dintre vitaminele B, taninuri, uleiuri volatile, flavonoide, fier, calciu, potasiu, fosfaţi şi diverse alte minerale, în special dioxid de siliciu.

Se foloseşte cu precădere la supe, ciorbe, sufleuri sau diferite mâncăruri. Urzicile tinere sunt delicioase fierte pe aburi şi servite cu unt şi lămâie. Când sunt uscate, urzicile conţin 40% proteine. Plantele uscate sunt un adaos nutritiv excepţional la supe, tocane, sau musaca.

Frunzele şi florile pot fi de asemenea uscate şi folosite pentru a face ceai. Lăstarii sunt, de asemenea, comestibili şi precum frunzele, pot fi adăugaţi în supe şi fripturi. Lăstarii pot fi, de asemenea, folosiţi la producerea berii de urzică, o băutură veche şi mult iubită în Irlanda. Scoţieni le utilizează pentru a face budincă, iar italienii pentru a face pasta cu urzică.

Sucul de urzică, poate fi folosit ca un substitut vegetarian pentru cheag, pentru a închega laptele atunci când se face brânză.

În multe ţări, urzicile fierte au o valoare alimentară specială pentru animale. Deşi animalele nu le consuma proaspete, din cauza puterii lor cunoscute de urzicare. Dacă urzicile însă sunt recoltate şi lăsate să se ofilească îşi pierd puterea de înţepare şi sunt consumate cu plăcere de către animale. În special bovinele, vor produce mai mult lapte, păsările de curte vor produce mai multe ouă. Negustorii de cai amestecă seminţe de urzică în hrana cailor, pentru ca aceştia să aibă părul lucios.

Întrebuinţări casnice:

Tulpinile de urzica sunt foarte fibroase, fibrele lor puternice au fost deseori comparate cu inul şi cânepa. Aceasta a fost folosită în trecut pentru a face coarde, frânghii şi vele, saci, o hârtie de bună calitate şi ţesături pentru confecţionarea hainelor.

Poate vă mai amintiţi de povestea „Prinţesa şi cele unsprezece lebede”, a lui Hans Christian Andersen, în care prinţesa, aflase de la o zână despre puterile miraculoase ale urzicii şi a ţesut haine din pânză de urzică pentru a-i elibera de vrajă pe fraţii ei.

Colectarea, pregătirea şi uscarea urzicilor:

În timpul tranziţiei de la iarnă spre primăvara, printre primele "buruieni" care încep să apară sunt urzicile. Urzicile sunt cele mai bune atunci când sunt adunate la începutul sezonului, începând cu februarie şi până în aprilie. Plantele tinere, de până la şase centimetri înălţime, pot fi utilizate în întregime. Când culegeţi plantele mai în vârstă, culegeţi numai frunzele tinere, de la vârf. Urzicile se usucă la o temperatură scăzută. Primul sezon de urzică este scurt, de la 1 la 2 luni aşa că nu rataţi ocazia de a usca şi stoca această plantă valoroasă.