Prăbuşirea regimului Assad va fi o „victorie indirectă” a Statelor Unite şi Turciei
Siria multietnică şi multiconfesională a avut întotdeauna o mare importanţă geopolitică pentru echilibrul de forţe din Orientul Mijlociu (OM), nu doar în lumea arabă. Această ţară a fost leagănul panarabismului şi al secularismului partidului 'Baas', cele două ideologii care au unit ţara. Echilibrul intern al Siriei a influenţat întotdeauna statele vecine, unele multietnice şi multiconfesionale, la fel ca Siria: Liban, Iordania, Irak. Perioada de după Assad va influenţa şi Turcia, unde locuiesc peste jumătate de alawiţi, notează publicaţia italiană Legno Storto.
Siria a fost întotdeauna susţinătoarea programului panarab şi, spre deosebire de Egiptul lui Sadat sau Iordania regelui Hussein, nu a încheiat niciodată un acord de pace cu Israelul. Tocmai de aceea timp de mulţi ani în Siria s-a aflat statul-major al aripei politice a Hamas, creată pe baza Fraţilor Musulmani, la iniţiativa Israelului şi SUA, în scopul slăbirii Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei a lui Arafat. Prin decizia luată în ultimele 17 luni, regimului de la Damasc i s-a dat o puternică lovitură: după declanşarea represaliilor din partea sunniţilor sirieni la adresa şiiţilor, Hamas a părăsit Siria şi s-a mutat la Qatar.
În timpul războiului rece Siria s-a transformat într-un satelit al Moscovei, de la care primea finanţare şi arme, aminteşte Legno Storto. De asemenea, Damascul se bucura de sprijinul Israelului: statul evreu considera Siria unul dintre fundamentele stabilităţii din Orientul Mijlociu (OM), chiar dacă aceasta împiedica pacea în regiune. Din 1948, Siria s-a pronunţat împotriva înfiinţării statului palestinian, afirmând că întreaga Palestină, Libanul şi Iordania sunt parte a teritoriului istoric al Siriei Mari, 'perla' Imperiului Otoman. Israelul avea o atitudine favorabilă faţă de ocupaţia siriană a Libanului, considerând că Damascul aparţine Hezbollahului, detaşament fruntaş al extremismului şiit şi al Teheranului de la graniţele cu Israelului, notează publicaţia italiană.
După războiul rece, Siria nu se mai putea baza pe protectorul sovietic, pe care însă nu-l putea înlocui prin cel al SUA, după cum a făcut Egiptul. Damascul a început să comunice în special cu Iranul, continuând să se bazeze pe Moscova. Teheranul a fost bucuros să sprijine regimul alawiţilor. Crearea în Irak a unui guvern proiranian, tensiunile dintre Turcia şi Israel, 'revenirea' Rusiei la Marea Mediterană, cu sprijinul pe baza siriană Tartus, păreau să fi consolidat poziţiile regimului sirian.
Lucrurile au fost date peste cap de rebeliunea sunită, sprijinită de 'dictatorii buni' din peninsula arabă, în frunte cu saudiţii. Victoria suniţilor ar putea schimba landşaftul geopolitic din regiune. 'Efectul de domino' s-ar putea propaga asupra Libanului, palestinienilor, Iordaniei şi Irakului. Pentru Iran acest lucru va constitui o lovitură serioasă: succesul suniţilor din Siria va obliga Teheranul să treacă în apărare. Noua Sirie va fi sprijinită de suniţii irakieni, care devin din ce în ce mai activi, organizând atacuri teroriste împotriva şiiţilor. În afară de aceasta, Turcia îşi va consolida în mod inevitabil prezenţa în Irak. Acesta este singurul stat capabil să devină o contrapondere la Iran.
Cu alte cuvinte, conflictul dintre guvernul de la Damasc şi rebelii suniţi exercită o influenţă departe de graniţele siriene: este vorba despre confruntarea dintre şiiţi şi suniţi. Situaţia din Siria influenţează echilibrul de forţe din Golful Persic. Cu alte cuvinte, în criza siriană se implică direct Iranul şi Turcia, doi 'grei regionali'.
Potrivit Legno Storto, situaţia creată i-ar putea permite SUA să-şi reducă prezenţa în OM şi Golful Persic, pentru a-şi trimite forţele principale în regiunea Asia-Pacific, noul centru strategic şi economic mondial.
Prăbuşirea regimului lui Bashar al-Assad constituie o mutare de şah nu doar pentru Teheran, ci şi pentru Moscova, iar parţial şi pentru Beijing. Este absolut evident că câştigătoare vor fi Turcia, dar în primul rând SUA. Practic, rebelii sirieni luptă pentru americani. Acesta este triumful unei strategii indirecte, care permite evitarea unei participări politice şi economice costisitoare. Respectiva strategie consolidează poziţiile Turciei, le slăbeşte pe cele ale Iranului, creând, prea poate, premise pentru un acord favorabil Occidentului, conchide publicaţia italiană.
