Paul Goma - 43 de ani de la arestare

Toată viaţa, Paul Goma a expus porcăriile comunismului, cu crime cu tot. I-a pus Partidului oglinda în faţă, arătându-i chipul hidos. Partidului şi organelor lui. Lui Ceauşescu, căruia i-a scris la Europa Liberă o scrisoare, de a auzit-o ţara întreagă. Securităţii care îi răscolea apartamentul, îi asculta telefonul, îi supraveghea mişcările. Lui Pleşiţă şi securiştilor care îl snopeau din bătăi, îi smulgeau barba şi-l ameninţau cu uciderea copilului.

„Singur împotriva tuturor”, Goma şi-a asumat şi consecinţele, care, mai mult decât torturile fizice şi atentatele îndurate de la comunişti, aveau să-i lase, ca un cui în inimă, toată viaţa, dorul unui acasă niciodată alinat.

„Am făcut ce am făcut, pentru că nu puteam să nu fac”, spune Goma în „Dialogul” cu Flori Bălănescu.

Comunismul i-a distrus viaţa, dar Goma a învins comunismul. Comunismul ne-a distrus vieţile fiecăruia dintre noi, fie că ştim sau nu, fie că putem sau nu vrem să recunoaştem asta. Adevărul lui Goma (care nu e al lui neapărat, ci e onestitatea sinelui, nepervertit şi neînfrânt de frici) e adevărul care ne poate salva şi înălţa deasupra distrugerii, din calea neantului. Dacă îl alegem, măcar în ceasul al 13-lea, să ne salvăm.

Credincios propriei conştiinţe, Goma n-a făcut doar pentru el ceea ce a făcut, ca un act de izbăvire individuală. Când i-a scris lui Ceauşescu, în februarie 77, provocându-l să adere la Charta 77 a Depturilor Omului, scriitorul nu spera ca tiranul analfabet chiar să semneze alături de el. În singurătatea sa, Goma spera să-şi provoace cetăţenii să iasă din acceptarea tacită a Minciunii deformatoare de minţi şi caractere.

Scriitorul ştia că dacă vom continua să acceptăm Minciuna şi Teroarea ca pe un dat, ne semnăm actul de dispariţie ca oameni. Şi ca naţie. (Căci, iată rezultatul: ce fel de oameni suntem astăzi, ce fel de naţie? Ce fel de conducători avem?)

Straturi peste straturi de Minciuni ne-condamnate ne otrăvesc vieţile: de 30 de ani, de când doar Ceauşescu a fost omorât, nu şi comunismul. De 55 de ani, de când Dej a fost omorât, dar nu şi teroarea stalinistă care a lucrat ca otrava lentă, modificându-ne genetic. De 75 de ani, de când fantoma Comunismului ne bântuie, şi ne omoară elitele, credinţele, ne schimonosesc cultura, idealurile, gândirea şi viitorul copiilor.

Aşa am ajuns să auzim azi, din gura copiilor noştri, cărora nu le-am predat Paul Goma la şcoală şi i-am lăsat să nu ştie nimic de comunism, că Ceauşescu a fost mai bun decât „aştia”, că dădea case şi serviciu. Nu le-am explicat copiilor că „aştia” sunt tot „ăia”, tot un fel de Ceauşescu, de Dej şi au în ei părţi de Stalin, de Marx, de Lenin. Comunismul se modifică, îşi schimbă faţa, dar nu şi năravul. Nu şi crimele, răutatea, instigarea, minciuna, perversitatea, laşitatea, complotul şi controlul.

Goma a fost aproape omorât pentru gesturile sale normale din 77- aderarea la Charta 77 a Cehilor şi Slovacilor care cereau respectarea Drepturilor Omului şi pentru Scrisoarea sa, citită la Europa Liberă, adresată prin Pavel Kohout, Chartei 77, în care afirmă, printre altele: „Mă declar solidar cu acţiunea voastră. Situaţia voastră este şi a mea; situaţia Cehoslovaciei este – cu deosebiri nefundamentale – şi a României. Trăim, supravieţuim în acelaşi Lagăr, în aceeaşi Biafra (capitală: Moscova).” […] „Aceeaşi lipsă de drepturi elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii – peste tot. Peste tot: sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare”.

Tot în februarie 77 redactează celebra scrisoare (vezi mai jos) adresată Domnului Nicolae Ceauşescu, Palatul Regal, Bucureşti şi Scrisoarea deschisă adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad (pe care o semnează împreună cu alte şapte persoane, soţia lui printre ele) în care protestează pentru nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului, prevăzute în Constituţia RSR. Îl caută, ca să o contrasemneze, „mulţi cetăţeni – niciunul scriitor. Primul – de altfel şi ultimul: Ion Negoiţescu, îl va contacta abia în 3 martie”. Vasile Paraschiv, care venise special din Ploieşti pentru a semna, este arestat în faţa blocului lui Paul Goma.

Presa Occidentală fierbea, în timp ce în ţară Ceauşescu tuna şi fulgera un discurs împotriva „elementelor declasate şi a trădătorilor de patrie”. Atât înţelesese el… Numeroase ziare şi posturi de radio occidentale scriu despre „dizidentul român” iau legătura cu Paul Goma, în ciuda şicanelor securităţii, difuzând ştiri despre el şi cei care i s-au alăturat („Le Monde”, „Die Welt”, „F.A.Z.”, „Süddeutsche Zeitung”, „Tribune de Genève”, „The Guardian”, „Financial Times”, „Daily Telegraph” etc.)

Apartamentul lui Goma, şi aşa păzit de securişti, era inflitrat de boxeri, informatori şi tot felul de persoane suspecte, trimise să spioneze, cu pretextul că vor şi ele să semneze scrisoarea.

Arestarea

Când Goma a fost ridicat din apartamentul său din Drumul Taberei, la 1 aprilie 1977 şi dus la Rahova din cauza Scrisorilor, nu i-au găsit altă acuzare decât „trădare de patrie” şi „homosexualitate”.

”„Voi sunteţi trădători, nu el! strigă Ana la securişti - care se făcuseră (rămăseseră) patru.” ” (rememorează Goma în „Culoarea curcubeului”).

Iar la Rahova...

„ - Bohaiule! Io-te-te la thine com arăţ’: ca on bo-hai! Trage, smuceşte, apără, ridică. Simt că îmi dau lacrimile de durere - ce-a vrut să zică: buhai?

- Faşistule! Cu le-gio-nari’ tăi!!

Îmi dă drumul şi se îndreaptă spre uşă. Am impresia - nu sînt sigur - că are în mână ceva alb. Îmi pun ochelarii: Da, smocuri de păr alb. Din barba mea. […]

Mă loveşte cu picioarele în coaste, în burtă. Nu grozav. Suportabil. Icnesc, totuşi, când mă atinge, ascuţit, la subţioară.

- Scual’ d-acolia, bă! Ce, numa dintr-atît-hî? Pii stai, tu, ban-di-t’le!

Nu trebuie să se jure, ştiu ce urmează. Tocmai de aceea nici nu mă ridic de jos. Îmi duc o mînă la gură, o apropii de ochi: sânge.

- Pii futu-ţ’ cristosu mă-ti dă faşist-hî! Dă bo-hai-ă! Dă corist-hî- că, las’, că plăteşt’ tu păntru toati crimili!

Trebuie să fii scornicesc de-al lui Ceauşescu, îmi zic. Dacă n-o fi chiar rudă cu el.

- Dai tu sama! Ăn faţa popuărului! Dă toati crimile! Şî dă spi-uă-naj şî dă curizm- ţ-aducem, aciia, toati victimili dă le-ai... Dă le-ai nenorocit, coristule! Scoal’ d-acolia!

[...]

Ceva mă fulgeră în gât. A, da, asta li se făcea popilor ortodocşi şi călugărilor. Li se strivea traheea cu creasta degetelor încleştate în barbă, cu pumnul orientat în sus. „Frânge-gât”, i se spune. […]

Mă calcă pe amândouă labele cu un picior şi îmi dă brânci pe spate. Instinctiv îndoi genunchii. Cad rău, mă lovesc cu ceafa de parchet - dar „Frânge-Glezne” nu mi-a frânt gleznele - sau încă nu-mi dau seama.

[…]

- Ce ne-ai făcu’, tu, Guoma-n periuada asta! Cât rău ne-ai cauza’, cum ţi-ai bătu’ jo’ tu dă ce-i ma’ svânt!

- Pii, un’ e-i ţara aia după glo’, dă să te legi tu dă şefu’ statului? De să-ţ’ permiţ’ tu- da’ cine ieş’, tu, bă?

(Culoarea Curcubeului, ed Humanitas, 1990)

Securitatea mai ia „măsuri” şi împotriva susţinătorilor lui Goma. Doctorul Ion Vianu (fiul lui Tudor Vianu) este dat afară de la spitalul unde lucra, cât şi de la facultate, după o şedinţă în cel mai pur spirit stalinist, discreditându-l pe distinsul intelectual într-un plen în amfiteatrul facultăţii de medicină.

Soţia şi copilul lui Goma sunt „mutaţi” undeva în cartierul Vitan.

La 13 aprilie 1977, „colegii-scriitori” decid excluderea lui Paul Goma din Uniunea Scriitorilor pentru „trădare de ţară” şi „lipsă de talent”! Ion Vianu este „ameniţat cu un proces de defăimare a…Securităţii”. Ion Ladea şi Gh. Sandu (prietenii şi susţinătorii lui Goma) sunt arestaţi, bătuţi crunt la Securitate.

Pe tot timpul detenţiei continuă protestele internaţionale privind arestarea lui Goma. Soţii Manoliu (unii dintre primii semnatari ai Scrisorii, care şi-au luat paşapoarte ca urmare a acţiunii lui Goma) au făcut greva foamei, la Paris, pentru eliberarea scriitorului. Tot la Paris, pe 21 aprilie 1977 are loc o manifestaţie împotriva represiunii din România, la care participă şi disidenţii ruşi Vladimir Bukovski, Pliuşci, Gorbanevskaia. La 23 aprilie, „Le Matin de Paris” publică „testamentul” lui Paul Goma, PEN-clubul francez îl cooptează pe Goma ca membru asociat, Comitetul francez pentru Apărarea Drepturilor Omului din România lansează un apel pentru eliberarea din închisoare a scriitorului, Pen-clubul american protestează împotriva arestării sale.

„Ce-i aia PEN Club, domne?”

La 6 mai 1977, Paul Goma este eliberat din închisoare, după mai bine de o lună de anchete şi persecuţii, pentru că lucrurile, spune Goma într-un dialog cu Mariana Sipoş, „începuseră să aibă ecou”.

„Deci m-au arestat şi au pregătit procesul pentru trădare de patrie, la mine au mai băgat şi chestia aia cu homosexualitatea… şi cu legionarismul. Şi la un moment dat Pleşiţă vine şi spune: băi, ce-i aia PEN Club, domne? Ca pe orice primitiv, îl speria necunoscutul. El nu s-a speriat de activitatea lui Paul Goma, ci se întreba: Cine-i ăsta, domnule? Pe cine are el în spate? Asta era gândirea de lemn a epocii de piatră comuniste. Şi datorită cooptării în PEN Club, pe mine m-au eliberat foarte repede. Ei, da, dar răul era făcut pentru că apucaseră să mă drogheze şi timp de doi ani şi ceva am fost în continuare intoxicat cu ce mi-au dat în închisoare”.

Goma aflase de la poliţia franceză ce era substanţa cu care fusese drogat în închisoare, pentru că „o adusese Haiducu în 81’ când au vrut să mă otrăvească […]. Se numeşte aconitină...pusă la punct de bulgari”.

Cooptarea lui Goma de către PEN Clubul francez (organizaţia international a scriitorilor, editorilor şi traducătorilor) a fost salutară şi pentru ceilalţi arestaţi.

„Pentru că”, explică Goma, „totalitarismele, de orice sex ar fi ele, se tem de publicitate. Toate porcăriile pe care le-a făcut comunismul n-ar fi fost atât de imense încât să ajungă la crime, dacă ar fi fost cunoscute. Bineînţeles că ei s-au îngrijit să fie în cel mai desăvârşit secret. Teoria vine de la Lenin, de la Dzerjinski, de la Troţki, adică de la cei care au imaginat această maşină a terorii, CEKA, celebra CEKA…Deci, ei credeau - când spun ei înseamnă Securitatea- tovarăşii noştri, organele noastre credeau că au să ne lichideze repede…” (Mariana Sipoş- Destinul unui dizident: Paul Goma)

Paul Goma a deranjat toată viaţa sa, de la securiştii speriaţi de el, până la colegii de breaslă care l-au calomniat şi trădat pentru că nu i-au putut ierta sustragerea de la uniformizare, dar şi talentul literar pe care, din invidie, nu i l-au recunoscut. Acum, după moarte, nu îi deranjează mai puţin, pe aceeaşi.

El e asemenea ceasului deşteptător - nu convine că întrerupe letargia (spirituală) şi anunţă trezirea. Din mediocritate, din complacere, din spirit de turmă, din egoism...

Scrisoarea către Ceauşescu - acea splendidă ironie, bonomă totuşi, dublată de frumuseţe morală - ar fi trebuit să răstoarne comunismul şi pe conducătorul căruia i se adresa, pentru că îl arăta lumii întregi drept ceea ce era: o cacealma a istoriei şi un impostor ticălos.

Redăm mai jos, întreg textul Scrisorii:

„Domnului Nicolae Ceauşescu

Palatul Regal, Bucureşti

Bucureşti, februarie 1977

Domnule Ceauşescu,

Mă adresez Domniei Voastre în disperare de cauză. Sunteţi ultima speranţă a mea. Iată motivul:

De o lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicităţii „Charta ‘77” nu mai am linişte — sânt convins: nici Dumneavoastră. Iată — mi-am zis, în sfârşit, glasul raţiunii se face auzit: oameni responsabili, iubitori de ţară, devotaţi socialismului cer, nu răsturnarea guvernului (cum pretind răuvoitorii), ci aplicarea legilor existente, atât a celor interne, cât şi a convenţiilor internaţionale semnate, deci acceptate de către guvernul lor. Şi, din moment ce atâţia oameni şi-au pus semnătura pe această cerere, înseamnă, logic, că nu au ceea ce cer — altfel n-ar cere. Şi de ce nu au — ceea ce cer? Răspunsul este simplu: pentru că Cehoslovacia nu este o ţară liberă, nu este independentă, Cehoslovacia a fost ocupată de trupe străine care au impus ocupaţilor o politică străină. Cetăţenii nu se bucură de drepturile înscrise în Constituţia ţării lor — ca să nu mai vorbim despre cele cuprinse în Charta Drepturilor Omului sau în Actul Final al Conferinţei de la Helsinki.

Că doleanţele semnatarilor „Chartei ‘77” au fost determinate de cauze reale, serioase — şi ce poate fi mai real, mai serios decât omul? — o dovedeşte componenţa grupului care a iniţiat această acţiune: nici picior de capitalist, nici urmă de mare-proprietar, nici de membru al vreunui partid fascist — nu: cei care au redactat „Charta ‘77” se declară socialişti, unii sunt activişti de frunte, ba chiar membri ai guvernului comunist al lui Smrkovski, oameni care au vrut şi vor pentru ţara lor o orânduire dreaptă, democratică.

Domnule Ceauşescu,

De o lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicităţii „Charta ‘77”, mă străduiesc să-mi conving cunoscuţii să se solidarizeze cu acţiunea cehilor şi a slovacilor. Dar fără succes. Unii au refuzat, net, recunoscînd cinstit că asta — adică solidarizarea — cade sub articolul cutare al Codului Penal; alţii nu cunoşteau articolul pe dinafară, dar cunoşteau, pe dinăuntru, Securitatea; alţii, ceva mai curajoşi, s-au declarat gata să semneze o scrisoare de solidaritate, dar indescifrabil; în fine, alţii mi-au propus să mai aşteptăm niţel, să vedem rezultatul — la-pauză: dacă acţiunea chartiştilor reuşeşte, atunci poate ne pică şi nouă, românilor, ceva din cuceririle cehilor, dacă nu, atâta pagubă, rămânem fără cuceriri, dar şi fără consecinţele pe care cehii le vor trage.

Vă rog să mă credeţi că atitudinea concetăţenilor noştri m-a mâhnit profund: toţi vecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile ce li se cuvin, până şi ruşii (care ştim noi cine sunt ei…) strigă în gura mare că ei nu sunt liberi, că drepturile lor sunt călcate în picioare. Numai noi, românii tăcem. Şi aşteptăm. Să ni se dea totul de-a gata. Românii noştri se gândesc numai la ce vor pierde dacă va afla Securitatea, nu la ceea ce vor câştiga — în ciuda Securităţii.

Un cunoscut, un Escu pur-sânge m-a jignit de moarte — şi nu doar pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice:

— Domnule, dumneata te agiţi într-un anume fel şi vrei să faci anumite chestii care nu sunt specifice românului — deci nu eşti român!

— Cum aşa?, zic eu, atins la tricolor. Este adevărat, bunicul dinspre tată era macedonean (Goma), bunica dinspre mamă grecoaică (Cuza), e adevărat că mai am şi ceva sânge polonez de la bunica dinspre tată — dar ce contează sângele —care-apă-nu-se-face? Contează că eu mă simt român. Pentru că m-am născut în România (judeţul Orhei), pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mama îl chema Popescu şi pentru că (iar cu asta i-am închis gura!), pentru că închisorile mi le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite!

— Bine, bine, să zicem că eşti român, a cedat Escu. Dar te comporţi ca un neromân!

Ei, şi m-am înfuriat rău de tot şi i-am zis-o de la obraz:

— Daaa? Dar de Ceauşescu ce mai zici? Şi el e ne-român? Ba e foarte român şi cu toate acestea, în 15 august 1968 s-a dus la Praga, să-l asigure pe Dubcek de solidaritatea românilor. Şi, deşi român, a condamnat, de la balcon, cu vehemenţă invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia şi a zis că ce-au făcut ele, trupele, este o mare ruşine şi că să nu se mai repete chestia asta, că-i de rău!

Uite-aşa i-am zis. La care Escu:

— N-ai decât să-i ceri lui Ceauşescu ce-mi ceri mie: semnătura pe scrisoarea de solidaritate cu cehii — aşa mi-a zis.

Domnule Ceauşescu,

Înţeleg că înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată să se aşeze lângă a unui simplu cetăţean — şi încă a unui scriitor (şi acela fără talent). Dar chiar dacă se va întâmpla această minune, ce se poate face numai cu două semnături? Ar semna şi soţia mea, dar situaţia nu se va schimba: dacă s-au găsit 30 unguri, atunci, proporţional, ar fi nevoie de 90 semnatari români. Hai, 50; măcar 10. Dar de unde atâţia?

V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: numai două semnături…

Există însă o soluţie: solidarizarea individuală — eu am şi expediat o scrisoare cu semnătura mea autografă. Numai că gestul meu nu va împrăştia teama concetăţenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi — la urma urmei şi pentru noi, românii…

Cu totul, dar cu totul alta va fi situaţia dacă Domnia Voastră ar trimite o asemenea scrisoare, o declaraţie de susţinere a „Chartei ‘77”. Sânt ferm convins: milioane de români vă vor urma exemplul şi se vor solidariza şi ei cu cehii şi slovacii.

Făcînd acest lucru veţi arăta că sânteţi consecvent cu declaraţiile făcute în 1968, veţi dovedi că, într-adevăr, luptaţi pentru socialism, pentru democraţie, pentru omenie. Asta, în primul rând.

În al doilea, România se va putea prezenta la Conferinţa de la Belgrad cu fruntea sus. Cu speranţă,

Paul Goma”
(Via Flori Bălănescu - apărută în Scrisuri, vol. I, 1971-1989, Curtea Veche)

Bibliografie:

Paul Goma- Culoarea Curcubeului, Humanitas, 1990

Paul Goma- Soldatul Câinelui, Ed Ratio et Revelatio, 2019

Flori Bălănescu, Paul Goma- Dialog, Ed. Vremea, 2008

Flori Bălănescu- Paul Goma 80, Ed. Ratio et Revelatio, 2015

Mariana Sipoş- Destinul unui dizident: Paul Goma, Ed. Eikon, 2014