Greenwald: Congresul îşi intensifică presiunile asupra giganţilor hi-tech, cerându-le mai multă cenzură. Primul Amendament - încălcat

Pentru a treia oară în mai puţin de cinci luni, Congresul SUA i-a convocat pe preşedinţii-directori generali (CEO) ai companiilor care administrează platformele şi site-urile mediilor de socializare să se prezinte în faţa lor, intenţia explicită fiind aceea de a-i presa şi constrânge să cenzureze mai mult conţinutul care apare pe platformele lor. Pe 25 martie, Comisie pentru Energie şi Comerţ a Camerei Reprezentanţilor îi va interoga pe Jack Dorsey de la Twitter, Mark Zuckerberg de la Facebook, şi Sundar Pichai de la Google în cadrul unei audieri care se va concentra, conform anunţului Comisiei, „asupra informaţiilor eronate şi dezinformărilor care perturbă platformele de pe internet”.

Preşedintele Comisiei, Frank Pallone jr. (Democrat-New Jersey), membru al Camerei Reprezentanţilor, şi cei doi preşedinţi ai Sub-comisiilor care desfăşoară audierile, Mike Doyle (Democrat-Pennsylvania) şi Jan Schakowsky (Democrat-Illinois), au afirmat într-o declaraţie comună că motivul declanşator au fost „neadevărurile despre vaccinul contra COVID-19” şi „aserţiunile dovedite false referitoare la fraudă electorală”. Aceştia au susţinut că „aceste platforme de pe internet au permis răspândirea informaţiilor false, ceea ce a amplificat criza naţională şi s-a soldat cu consecinţe grave în viaţa reală pentru sănătatea şi siguranţa publică”, adăugând: „Această audiere va continua acţiunea Comisiei de a trage la răspundere platformele de pe internet pentru amploarea crescândă a informaţiilor false şi dezinformărilor.”

Democraţii din Camera Reprezentanţilor n-au făcut niciun secret în privinţa scopului pe care îl urmăresc cu această audiere: să exercite control asupra conţinutului acestor platforme de pe internet. „Auto-reglementarea în această industrie a dat greş,” au spus ei, ca urmare „trebuie să începem să lucrăm pentru a schimba stimulentele care determină companiile care administrează mediile sociale să permită şi chiar să promoveze informaţiile false şi dezinformarea”. Cu alte cuvinte, intenţionează să folosească puterea statului pentru a influenţa şi constrânge aceste companii să îşi modifice deciziile privind conţinuturile pe care le aprobă şi cele pe care nu le aprobă spre publicare.

Am scris şi vorbit pe larg în ultimii câţiva ani despre pericolele pe care le presupune învestirea statului sau a monopolurilor din domeniul tehnologiei informaţiei cu puterea de a stabili ce este adevărat şi ce este fals, sau ce înseamnă opinie admisibilă şi ce nu. Nu voi repeta aici acele puncte de vedere.

În schimb, problema cheie pe care o ridică aceste ultime ameninţări din partea Democraţilor din Camera Reprezentanţilor este adesea trecută cu vederea: deşi Primul Amendament nu este aplicabil opţiunilor voluntare ale unei companii private în privinţa aprobării sau interzicerii unor exprimări, el interzice însă Guvernului SUA să constrângă sau să ameninţe aceste companii pentru a le determina să aplice cenzura. Cu alte cuvinte, Congresul încalcă Primul Amendament atunci când încearcă să oblige companiile private să impună restricţii de exprimare bazate pe punctele de vedere, fiindu-i interzis chiar guvernului, prin Constituţie, să impună un asemenea lucru.

O delimitare precisă în acest caz s-ar putea dovedi nu tocmai uşoară – să ştii exact când a depăşit Congresul pragul de la simpla exprimare a unor îngrijorări, la reglementarea neconstituţională a exprimărilor prin influenţa exercitată asupra companiilor private – însă este indubitabil faptul că Primul Amendament nu permite cenzura indirectă prin ameninţări de natură reglementativă sau juridică.

Ben Wizner, Directorul Proiectului ACLU privind Exprimarea, Confidenţialitatea şi Tehnologia mi-a spus că, deşi analiza constituţională depinde de o varietate de factori, inclusiv de tipurile de ameninţări emise şi de nivelul coerciţiei exercitate, se stabileşte foarte clar faptul că Primul Amendament reglementează încercarea Congresului de a exercita presiune asupra companiilor private pentru a le obliga să cenzureze.

Din acelaşi motiv pentru care Constituţia interzice guvernului să impună ce informaţii putem să vedem şi să citim (dincolo de limitele stricte), ea interzice de asemenea guvernului să utilizeze imensa autoritate de care dispune pentru a-i constrânge pe actorii privaţi să cenzureze în beneficiul ei.

Vivek Ramaswamy, antreprenor în domeniul tehnologiei informaţiei, şi Jed Rubenfeld, specialist în drept constituţional la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Yale, au avertizat pe una din paginile de opinii ale ziarului Wall Street Journal din ianuarie asupra faptului că Congresul se apropie rapid de acest hotar constituţional, dacă nu cumva l-a şi încălcat. „Folosind o combinaţie de metode de persuasiune şi ameninţări de natură normativă,” scriau cei doi, „Congresul a cooptat companiile din Silicon Valley să facă, pe uşa din dos, ceea ce guvernul nu poate face direct conform Constituţiei.”

Respectivul articol, o scurtă compilaţie cuprinzând câteva mostre de jurisprudenţă, arăta cu claritate că eforturile de a-i constrânge pe actorii privaţi să cenzureze exprimările implicau garanţii esenţiale prevăzute de Primul Amendament privitoare la libertatea de exprimare. În speţa Norwood contra Harrison (1973), de exemplu, Curtea a declarat „axiomatic” – principiu juridic fundamental – faptul că Congresul „nu trebuie să influenţeze, să încurajeze, sau să determine persoane private să îndeplinească ceea ce Constituţia interzice să se realizeze”. Ei au subliniat: „Mai bine de o jumătate de secol, instanţele au reţinut că ameninţările guvernamentale pot transforma comportamentul privat în acţiune statală”.

În 2018, ACLU a apărat cu succes Asociaţia Naţională a Purtătorilor de Arme (NRA) in procesul intentat Guvernatorului Andrew Cuomo şi Statului New York, motivând că încercările oficialilor Statului de a obliga companiile private să înceteze relaţiile comerciale cu NRA apelând la ameninţări implicite – determinate de sfidarea manifestată de Cuomo faţă de opiniile politice ale NRA – au constituit o încălcare a Primului Amendament. ACLU a argumentat că, deoarece comunicările transmise de asistenţii lui Cuomo către bănci şi firme de asigurare „au putut fi logic interpretate ca o ameninţare cu represalii împotriva firmelor care nu încetează legăturile cu grupurile care promovează deţinerea de arme”, acest comportament a contravenit principiului bine stabilit conform căruia „guvernul poate să încalce Primul Amendament şi printr-o ‘acţiune care constituie aproape o interzicere directă a exprimării,’ incluzând aici represaliile sau ameninţările cu represalii contra autorilor exprimărilor”. Pe scurt, a argumentat grupul pentru libertăţi civile în motivarea acţiunii admisă de instanţă:

Instanţele nu au cerut niciodată reclamanţilor să demonstreze că guvernul a încercat în mod direct să le suprime dreptul protejat la exprimare, ca să poată stabili existenţa represaliilor conform prevederilor Primului Amendament, ele menţinând adesea cererile referitoare la represalii, conform prevederilor Primului Amendament, care invocau acţiuni economice ostile menite să descurajeze indirect exprimarea.

În argumentaţia privind raţiunea apărării NRA, ACLU a descris cât de uşor pot fi folosite aceleaşi puteri statale de un guvernator Republican împotriva unor grupuri activiste liberale – ameninţând, de exemplu, băncile să înceteze să mai furnizeze servicii grupurilor de susţinere a organizaţiei Natalitate Controlată (Planned Parenthood) sau LGBT (Lesbian, Gay, Bisexual, Transgender). Atunci când judecătorul a refuzat cererea lui Cuomo de respingere a acţiunii în justiţie iniţiată de NRA, Reuters a explicat în titlu lecţia fundamentală care se desprinde din acest caz:

Poate că hotărârea judecătorească cea mai relevantă pentru controversele actuale a fost pronunţată în 1963 în cauza Bantam Books contra Sullivan judecată la Curtea Supremă. Invocând combaterea „obscenităţii, indecenţei şi imoralităţii”, organul legislativ al Statului Rhode Island a creat o comisie care să înştiinţeze librăriile atunci când decidea că o carte sau o revistă este „ofensatoare”, solicitându-le să „coopereze” eliminând-o şi refuzând să o mai comercializeze. Patru edituri şi distribuitori de carte au intentat proces pentru a obţine o hotărâre judecătorească prin care această practică să fie considerată o încălcare a Primului Amendament chiar dacă nu au fost niciodată forţaţi, la modul concret din punct de vedere legal, să cenzureze. Ei, însă, au încetat în mod „voluntar” să mai vândă cărţile semnalate din cauza temerilor implicite din înştiinţările cu caracter de „recomandare” primite de la Stat.

Într-o declaraţie pe care Democraţii din Camera Reprezentanţilor o vor invoca cu siguranţă pentru a justifica ceea ce fac cu companiile din Silicon Valley, oficialii Statului Rhode Island au insistat că nu au cenzurat încălcând Constituţia deoarece planul lor de acţiune „nu reglementează sau interzice obscenitatea, ci doar adresează librarilor îndemnuri clare şi sfaturi cu privire la drepturile lor legale”.

În respingerea acestei solicitări lipsite de onestitate, Curtea Supremă a admis că „este adevărat că [reclamanţilor] nu le-au fost sechestrate sau interzise cărţi de către Stat şi că nimeni nu a fost acţionat în justiţie pentru deţinerea sau comercializarea lor”. Cu toate acestea, Instanţa a subliniat faptul că organul legislativ al Statului Rhode Island – exact ca şi aceşti Democraţi din Camera Reprezentanţilor – a fost cât se poate de clar în privinţa faptului că scopul lor a fost suprimarea exprimărilor pe care nu le agreau: „Comisia a acţionat în mod deliberat în scopul suprimării publicaţiilor considerate „ofensatoare” şi şi-a atins scopul.” Instanţa a mai subliniat că scopul deloc greu de descifrat al Statului a fost acela de a-i intimida pe aceşti editori şi distribuitori de carte privaţi pentru a-i determina să cenzureze, transmiţând ameninţări implicite cu pedeapsa pentru neconformare:

Este adevărat, a evidenţiat Curtea Supremă a Statului Rhode Island, că [distribuitorul de carte] a fost „liber” să ignore înştiinţările Comisiei, în sensul că refuzul său de a „coopera” nu ar fi încălcat nicio lege. Dar s-a constatat că este o realitate – iar constatarea, amplu susţinută de înscrisuri, ne obligă – faptul că respectarea [de către distribuitorul de carte] directivelor Comisiei nu a fost voluntară. Oamenii nu ignoră cu uşurinţă ameninţările transparente ale oficialilor publici că vor fi acţionaţi în justiţie dacă nu se conformează, iar reacţia [distribuitorului], conform unei mărturii incontestabile, nu a făcut excepţie de la această regulă generală. Notificările Comisiei, formulate practic ca nişte ordine, înţelese în mod firesc ca atare de distribuitor, urmate întotdeauna de vizite din partea poliţiei, au oprit, de fapt, circulaţia publicaţiilor aflate pe listă ex proprio vigore (de la sine). Ar fi o naivitate să acordăm credit aserţiunii Statului că aceste liste negre ar fi doar nişte sfaturi juridice când ele servesc în mod evident drept instrumente de reglementare.

Pe scurt, a concluzionat Instanţa în speţa Bantam Books: „acţiunea lor (a membrilor Comisiei, n.t.) a fost, de fapt, un plan de cenzură din partea Statului pus în practică cu sancţiuni extralegale, aceştia acţionând ca o agenţie nu în scopul de a consilia, ci de a suprima.”

Se constată, cu un minim efort, că Democraţii, care au acum control asupra Congresului şi Casei Albe, sunt angajaţi într-un plan de a obţine controlul asupra libertăţii de exprimare care nu se deosebeşte practic cu nimic de acţiuni considerate neconstituţionale de-a lungul timpului de jurisprudenţa Primului Amendament. Faptul că Democraţii încearcă să îşi folosească controlul asupra puterilor statului pentru a constrânge şi intimida companiile private din domeniul tehnologiei informaţiei să cenzureze – şi chiar au reuşit deja să facă acest lucru – nu mai poate fi pus la îndoială. Ei spun în mod clar că asta fac.

Deoarece „companiile din domeniul tehnologiei informaţiei nu au recunoscut rolul pe care l-au jucat în încurajarea şi stimularea transmiterii unor informaţii evident false către publicul lor de pe internet,” a repetat Preşedintele Comisiei în convocarea adresată companiilor care administrează mediile de socializare, „trebuie să începem să lucrăm pentru a schimba stimulentele care determină companiile care administrează mediile de socializare să permită şi chiar să promoveze informaţiile false şi dezinformarea.”

În relatarea sa despre această ultimă audiere, ziarul Washington Post a spus că această comisie intenţionează să „îi ia din nou în vizor pe giganţii din domeniul tehnologiei informaţiei pentru că nu au luat măsuri împotriva neadevărurilor politice şi dezinformărilor despre coronavirus.” Iar în spatele acestor apeluri la un control mai puternic asupra libertăţii de exprimare planează procesele aflate pe rol care s-ar putea solda cu pedepse grave pentru aceste companii, inclusiv eventuale acţiuni antitrust şi abrogarea Secţiunii 230 referitoare la imunitatea în privinţa răspunderii.

Această dinamică a devenit atât de obişnuită încât Democraţii exercită acum pe faţă presiuni asupra companiilor din Silicon Valley să cenzureze conţinuturi care nu le convin. Imediat după tulburările de la Capitoliu din 6 ianuarie, când s-a susţinut în mod eronat că Parler a fost locul de întâlnire principal pentru planificarea tulburărilor – Facebook, youtube de la Google şi Instagram de la Facebook au avut toate un rol mult mai semnificativ – două dintre Reprezentantele Democrate marcante din Camera Reprezentanţilor, Alexandria Ocasio-Cortez (Democrat – New York) şi Ro Khanna (Democrat-California) şi-au folosit vastele platforme de socializare pentru a insista că monopolurile din Silicon Valley să elimine Parler din magazinele lor de aplicaţii şi din serviciile de găzduire:

În douăzeci şi patru de ore, toate cele trei companii din Silicon Valley s-au conformat acestor „cereri” şi au luat măsura extraordinară de a elimina efectiv Parler de pe internet – în acel moment, cea mai descărcată aplicaţie din Magazinul Apple. Nu vom şti probabil niciodată ce rol anume au jucat acele mesaje pe Twitter şi alte presiuni exercitate de politicienii şi jurnaliştii liberali în luarea deciziilor, însă este clar că Democraţii sunt mai mult decât dispuşi să îşi folosească puterea şi platformele pentru a da instrucţiuni companiilor din Silicon Valley referitoare la ceea ce ar trebui şi nu ar trebui ele să permită să fie auzit.

Activişti liberali marcanţi şi unii politicieni Democraţi puternici precum, pe atunci, candidata la prezidenţiale Kamala Harris, ceruseră de multă vreme ca fostul Preşedinte Donald Trump să fie scos de pe platformele de socializare. După ce Democraţii au câştigat Casa Albă – chiar a doua zi după ce Democraţii şi-au asigurat controlul asupra ambelor Camere ale Congresului câştigând de două ori în turul doi pentru Senatul din Statul Georgia – Twitter, Facebook şi alte platforme de pe internet l-au interzis pe Trump menţionând că pretext tulburările de la Capitoliu.

În vreme ce Democraţii jubilau, numeroşi lideri din întreaga lume, inclusiv mulţi care nu îl agreau pe Trump, au avertizat asupra pericolului pe care îl prezenta această mişcare. Jennifer Palmieri, asistentă apropiată vreme îndelungată a cuplului Clinton, a postat un mesaj viral pe Twitter în care a recunoscut fără reţinere – şi cu evidentă bucurie – de ce a avut loc această cenzură. Având în vedere că Democraţii deţineau acum controlul asupra comisiilor Congresului şi asupra agenţiilor Puterii Executive care reglementează activitatea companiilor din Silicon Valley, aceste companii au tras concluzia că era în interesul lor că cenzureze internetul conform comenzilor şi dorinţelor partidului care exercită acum puterea la Washington:

Ultima dată când preşedinţii-directori generali ai platformelor care administrează mediile de socializare au fost convocaţi la audieri în faţa Congresului, Senatorul Ed Markey (Democrat-Massachusetts) le-a spus în mod explicit că ceea ce doresc Democraţii este mai multă cenzură – eliminare mai amplă a conţinuturilor pe care ei le consideră „dezinformări” şi „exprimări care instigă la ură”. Nici măcar nu s-a obosit să îşi ascundă dorinţele: „Problema nu este că aceste companii prezente astăzi în faţa noastră elimină prea multe postări, problema este că lasă să apară prea multe postări periculoase.”

Când vorbim de cenzurarea unor conţinuturi ostile din punct de vedere politic, câteodată nu sunt necesare cereri explicite de cenzurare. Atunci când predomină un climat de cenzură, companiile anticipează ce doresc cei de la putere că ele să facă, cenzurând anticipat pentru a evita represaliile oficiale. Exprimarea este descurajată fără a fi nevoie de ordine directe de cenzură.

Este evident ceea ce s-a întâmplat după ce Democraţii au petrecut patru ani insistând arţăgoşi că au pierdut alegerile din 2016 nu din cauză ca şi-au ales un candidat profund antipatizat sau din cauză că ideologia lor neoliberală a produs atâta sărăcie şi distrugere, ci pentru că, au spus ei, Facebook şi Twitter au permis circulaţia nestânjenită a documentelor încriminatoare furate de Rusia de pe internet. Anticipând că era foarte probabil că Democraţii să câştige în 2020, cele două companii din domeniul tehnologiei informaţiei au decis, în săptămânile de dinaintea alegerilor – în privinţa a ceea ce eu consider a fi cel mai ameninţător act de cenzură din ultimul deceniu – să suprime sau pur si simplu să interzică relatarea din ziarul The New York Post despre documentele din laptopul lui Hunter Biden care ridicau serioase semne de întrebare în privinţa moralităţii candidatului desemnat de Partidul Democrat la prezidenţiale. Acela reprezintă un caz clasic de auto-cenzură menită să facă pe plac oficialilor care exercită puterea asupra ta.

Toate acestea ridică întrebarea vitală privind deţinătorul real al puterii atunci când vorbim despre controlul asupra exprimării pe internet. În ianuarie, comentatorul de extremă-dreaptă Curtis Yarvin ale cărui analize exercită o puternică influenţă asupra unui anumit sector din Silicon Valley, a scris un eseu provocator intitulat „Giganţii din tehnologia informaţiei nu au niciun fel de putere”. În esenţă, a scris el, Facebook, ca platformă, este foarte puternică, însă alte instituţii – în special marile corporaţii/oligarhiile de presă şi guvernul – i-au smuls lui Zuckerberg această putere şi au reorientat-o în interes propriu, în aşa fel încât Facebook să devină servitoarea lor, nu stăpâna lor:

Cu toate acestea, dacă Zuck este supus unei anumite puteri oligarhice, el se află în exact aceeaşi situaţie ca şi proprii săi moderatori. Exercită putere, însă nu este puterea lui pentru că nu este voinţa lui. Puterea nu emană de la el, ea se scurge prin el. Din cauza asta putem spune cu onestitate şi seriozitate că el nu are nicio putere. Nu este a lui, ci a altcuiva.

De ce îi interzice Zuck pe şefii haznalelor (shitlords, eng., n.t.)? Este creatorul „Facemash” dedicat trup şi suflet justiţiei sociale? Mă rog, poate. Chiar dacă nu are putere, este totuşi o persoană foarte influentă. Persoanele influente devin adesea religioase după o anumită vârstă – mai ales când toată lumea din jur face acelaşi lucru. Are el însă de ales? Dacă nu are de ales – nu are nicio putere.

Din motive nu foarte relevante aici, nu sunt de acord în totalitate cu această paradigmă. Monopolurile din tehnologia informaţiei au o putere enormă, câteodată mai mare chiar decât a statelor naţionale. Tocmai am văzut acest lucru în bătăliile purtate de Google şi Facebook cu o întreagă ţară, Australia. Şi se războiesc adesea cu eforturile statelor de a le reglementa activitatea. Însă este fără îndoială adevărat că acestor platforme de socializare – care au demarat mai ales din motive de interes personal şi doar în al doilea rând datorită unei ideologii privind libertatea internetului – li s-a băgat pe gât obligaţia de a cenzura de o combinaţie între canalele de distribuţie pentru mijloacele de comunicare ale corporaţiilor şi politicieni puternici.

Am putea să privim companiile din tehnologia informaţiei, mijloacele de comunicare ale corporaţiilor, serviciile de siguranţă ale SUA, şi pe Democraţi mai mult ca pe o unitate – o fuziune de putere – decât ca pe nişte facţiuni separate, aflate în conflict. Însă indiferent ce cadru preferăm, este clar că puterea de a controla internetul a companiilor care administrează platformele de socializare este în mâna guvernului şi a aliaţilor mijloacelor sale de comunicare cel puţin în aceeaşi măsură în care este în mâna directorilor tehnici care administrează cu numele aceste platforme.

Şi exact această realitate prezintă ameninţări serioase la adresa Primului Amendament. Aşa cum o demonstrează jurisprudenţa Curţii Supreme prezentată mai sus, această formă de cenzură de stat indirectă şi implicită nu este nouă. Încă din 2010, şoimul războiului Joe Lieberman şi-a folosit abuziv funcţia de Preşedinte al Comisiei Senatorial pentru Servicii Armate pentru a „sugera” că firmele de servicii financiare şi cele de găzduire pe internet, cum ar fi Visa, mastercard, Paypal, Amazon şi Bank of America ar trebui să înceteze colaborarea cu wikileaks pe motiv că grupul, care se opunea cu fermitate imperialismului şi militarismului lui Lieberman, reprezenta o ameninţare la siguranţa naţională. Lieberman a lăsat să se înţeleagă că aceştia ar putea să răspundă juridic dacă continuă să proceseze plăţi către wikileaks.

Deloc surprinzător, aceste companii au ascultat rapid de ordinul lui Lieberman, împiedicând grupul să colecteze donaţii. Atunci când am relatat despre aceste situaţii pentru revista Salon, am subliniat:

Faptul că Joe Lieberman face abuz de funcţia sa de Preşedinte al Siguranţei Naţionale pentru a dicta în mod gangsteresc companiilor private ce saituri ar trebui să găzduiască sau să nu găzduiască – şi, mai important decât atât, ce poţi şi ce nu poţi citi pe internet – este unul dintre actele cele mai pernicioase comise de un Senator al SUA de multă vreme încoace. Josh Marshall scria ieri: „Când am auzit că Amazon a fost de acord să găzduiască wikileaks am fost sincer surprins, având în vedere interesele comune pe care o corporaţie mare ca Amazon le are cu guvernul federal.” Acest lucru este valabil pentru toate marile corporaţii care deţin canale de distribuţie pentru mijloacele de comunicare – absolut toate – şi ăsta este unul dintre motivele principale pentru care sunt atât de servile faţă de interesele Guvernului SUA şi uşor de manipulat de către cei care deţin puterea politică. Exact asta a exploatat dinamicul Lieberman prin telefonul ameninţător pe care l-a dat la Amazon (în esenţă: Bună, vă sun de la Comisia pentru Siguranţă Naţională al Senatului; eliminaţi saitul ăla wikileaks imediat, da?). Amazon, evident, a făcut ce i s-a spus.

(Împreună cu Daniel Ellsberg, Laura Poitras şi alţii am creat Fundaţia pentru Libertatea Presei, parţial pentru a colecta donaţiile în beneficiul wikileaks şi a ne asigura că guvernul nu va mai putea niciodată să închidă grupuri de presă pe care nu le agreează prin astfel de campanii de presiune şi ameninţări implicite, tocmai pentru că a fost cât se poate de clar că acest mijloc indirect de a ataca libertatea presei era periculos şi neconstituţional.)

Ceea ce a făcut ca ameninţările implicite ale lui Lieberman în numele „siguranţei naţionale” să aibă un caracter atât de despotic a fost faptul că erau în mod evident menite să pedepsească şi să reducă la tăcere un grup care activa împotriva agendei sale politice. Şi exact acesta este adevărul în privinţa motivelor pentru care Democraţii din Camera Reprezentanţilor cer mai multă cenzură în numele combaterii „informaţiilor false” şi a „exprimărilor care instigă la ură”: aproape întotdeauna, dacă nu chiar întotdeauna, cererile lor înseamnă reducerea la tăcere a celor care se opun ideologiei lor şi agendei lor politice. Doar un singur exemplu: eşti complet liber să îţi exprimi pe internet părerea, aşa cum fac mulţi Democraţi, că alegerile prezidenţiale din 2000, 2004 şi 2016 (câştigate de Republicani) au fost rezultatul unor fraude electorale, însă aceleaşi afirmaţii despre alegerile din 2020 (câştigate de un Democrat) se soldează cu interzicere imediată.

Puterea de a controla fluxul de informaţii şi limitele exprimării admisibile constituie marca distinctivă a unui regim totalitar. Este o putere pe cât de ameţitoare, pe atât de ameninţătoare. Când vorbim despre internet, principalul nostru mijloc de a comunica unii cu alţii, această putere rezidă cu numele în mâinile corporaţiilor private din Silicon Valley.

Însă guvernul controlat de Democraţi şi aliaţii lor din mijloacele de comunicare ale corporaţiilor îşi dau din ce în ce mai mult seama că pot indirect şi prin constrângere să înhaţe această putere şi s-o folosească pentru ei înşişi. Aceste acţiuni de constrângere implică Primul Amendament într-o măsură la fel de mare ca şi în situaţia în care Congresul ar adopta legi care mandatează în mod explicit cenzurarea oponenţilor lor politici.

Traducere: Anca Maria Stancioiu