De ce are România nevoie de o lege a presei
alte articole
În România lipsa de reglementare în acest domeniu are două efecte: jurnaliştii nu sunt protejaţi de abuzurile patronilor, pe de-o parte, iar pe de altă parte, derapajele lor nu sunt sancţionate, chiar atunci când încalcă orice deontologie profesională. Un exemplu recent în acest sens este reflectarea morţii lui Sergiu Nicolaescu la televiziuni. Iar un simptom este sesizat de raportul OSCE privind alegerile parlamentare de anul trecut.
Am mai vrut să scriu despre necesitatea introducerii unei legi a presei acum ceva vreme când Mircea Badea şi Ciutacu scoteau ”spontan” mulţimea în Piaţa Constituţiei pentru a protesta împotriva cenzurii lui Băsescu...de fapt împotriva amenzilor primite de la CNA pentru atacuri zilnice la persoană împotriva adversarilor politici ai patronului lor. Ritualul prin care aceştia erau tocaţi mărunt seară de seară mai ales la Antena 3 se poate încadra uşor la prostituţie politică. Orice standarde deontologice minimale erau încălcate. Ciutacii: Gâdea, Dana Grecu, Radu Tudor şi compania deveneau depozitarii adevărului absolut şi se transformau în procurori şi judecători în cadrul unui oribil proces mediatic. Le ţineau de urât nelipsiţii specialişti în toate : Mugur Ciuvică, Bogdan Chireac, Sorin Roşca Stănescu.
S-a pus de mai multe ori problema ca aceşti dinozauri care compromit însăşi ideea de jurnalism să fie interzişi, să fie boicotaţi sau măcar să nu mai fie invitaţi de televiziuni. Nu s-a întâmplat nimic însă, ei au continuat să apară pe sticlă ca vajnici apărători ai valorilor democratice, ca fini analişti, încântaţi să vorbească de etică, morală, deontologie. Când am devenit jurnalist, am citit şi eu Codul deontologic elaborat de CRP. Pe parcurs mi-am dat seama însă că nu se aplică deloc. Că CRP nu este un organism de reglementare, ci doar de decor. Că poţi să ai afaceri cu statul de mii de euro (vezi cazul Chiriac-STS) şi să treci mai departe drept analist şi moralist şi să fii în continuare cultivat ca mare expert de televiziuni.
Am înţeles că amenzile CNA nu sunt suficiente să asaneze un peisaj media românesc tot mai toxic. La orice înmormântare televiziunile se transformă în ciocli. Episodul morţii regizorului Sergiu Nicolaescu a arătat din nou cât de tare s-a degradat o parte din presa românească. Televiziunile s-au întrecut care mai de care să sape după senzaţional, după zgură, să-i găsească un fiu ilegitim... Intimitatea familiei îndurerate a fost încălcată fără scrupule de jurnalişti flămânzi de rating. În loc de o evocare a personalităţii defunctului, televiziunile au început să prezinte cine, cât, dacă a plâns la înmormântare, că soţia era îmbrăcată în alb, nu în negru. La fel se procedează de fiecare dată când mai moare cineva cunoscut. La moartea lui Iurie Darie, de exemplu Adevărul a scris Livetext cine se ţine de cap, cine plânge. Aflăm astfel că actorul Ion Dichiseanu „acordă un interviu, la vreo şapte metri de coşciug”, iar după ce îşi termină interviul, actorul îşi aprinde o ţigară. „Anca Pandrea îşi bagă degetul în gură şi-l unge cu propria-i salivă pe cel decedat. Apoi, îl sărută pe gură de mai multe ori şi-l cheamă pe Ducu Darie lângă ea.”
Aici ne-a adus libertatea totală de exprimare şi lipsa de reglementare – la cultura morbidului, a senzaţionalului, la încălcarea grosolană a dreptului la viaţă privată şi la imbecalizarea României. Într-o ţară în care cele mai citite ziare sunt Cancan, Click şi Libertatea, iar televiziunile politice manipulează în voie, nu trebuie să ne mirăm de ce lucrurile nu merg bine.
Un raport recent al OSCE pe tema alegerilor parlamentare din 2012 semnala că din ce în ce mai multe trusturi de presă din România au preferat să se transforme într-un “instrument de propagandă politică", în loc să-şi îndeplinească rolul de gardieni ai democraţiei, care să critice obiectiv derapajele clasei politice. Nu întâmplător ca şi campioni ai manipulării erau nominalizaţi trustul Intact (Antenele) şi OTV. Potrivit aceluiaşi raport, dezbaterile electorale televizate au fost dominate de atacuri la persoană, lipsind aproape cu desăvârşire dezbaterile pe idei şi cu substanţă.
Cum te lupţi cu acest rău? Cine să reglementeze presa pentru a împiedica aceste derapaje? Având în vedere că majoritatea media din România sunt private, există o reţinere să te gândeşti la stat ca organ de reglementare. Adică cum să ne întoarcem la comunism, la cenzură? Nu, în niciun caz, dar trebuie să existe totuşi un organ de control care să-i oblige pe patroni şi jurnalişti să respecte nişte principii deontologice.
Au existat de-a lungul timpului propuneri ale politicienilor pentru a reglementa presa. De la propunerea cu ”ştirile pozitive” a lui Ghişe şi până la cea a lui Silviu Prigoană care vroia ca CNA să controleze şi presa scrisă şi Internetul, prin dreptul de a acorda şi retrage licenţe pentru ziare tipărite şi online. Toate proiectele acestea au căzut, pentru că jurnaliştii s-au opus vehement.
Dar chiar dacă aceste proiecte nu erau nici bune şi nici realizabile, problema rămâne. Jurnaliştii continuă să fie vulnerabili faţă de patroni şi expuşi abuzurilor acestora. Pot fi oricând daţi afară, stau tot timpul sub presiunea concedierii ştiind că nu prea mai au unde să se ducă – ca urmare nu sunt liberi. Contractul Colectiv de Muncă pe ramura Mass-media există, dar prevederile sale sunt de multe ori ignorate de angajator. Patronii ”uită” să plătească bonusurile de vechime, orele suplimentare şi celelalte drepturi prevăzute de lege. Controalele ITM rămân de multe ori fără rezultat. Jurnaliştii sunt din nou ameninţaţi cu concedierea dacă cumva se gândesc să adere la un sindicat care să le apere drepturile. În plus, ei sunt chemaţi să semneze tot felul de acte adiţionale la contracte pentru ca patronul să plătească mai puţine impozite la stat. Ori li se dau brusc bonuri de masă, o parte din bani pe drepturi de autor şi un minim pe cartea de muncă ca să poată fi concediaţi mai uşor prin tăierea drepturilor de autor.
Sau în locul bonurilor de masă, apare un bonus de performanţă, care se acordă sau nu se acordă după criterii necunoscute. Urmează întârzieri de bani de săptămâni, iar angajatul-jurnalist, cu sau fără rate, cu sau fără copii, continuă să vină la muncă în speranţa că vor veni şi vremuri mai bune. O lege a presei ar trebui să prevadă clar ce drepturi au jurnaliştii şi să găsească modalităţi de a-i obliga pe patroni să nu comită asemenea abuzuri. De exemplu, legea ar putea prevedea o clauză de despăgubire, prin care angajatul care nu-şi primeşte banii la timp să primească o compensaţie pentru întârzierea plăţii. Sau ar putea primi acţiuni la companie.
Aici ne-a adus libertatea totală de exprimare şi lipsa de reglementare – la cultura morbidului, a senzaţionalului, la încălcarea grosolană a dreptului la viaţă privată şi la imbecalizarea României. Într-o ţară în care cele mai citite ziare sunt Cancan, Click şi Libertatea, iar televiziunile politice manipulează în voie, nu trebuie să ne mirăm de ce lucrurile nu merg bine.
Totodată, o lege a presei ar trebui să conţină delictul de prostituţie politică şi să prevadă ridicarea licenţei unei televiziuni pentru încălcarea repetată a principiilor deontologice legate de imparţialitate, echilibru şi neutralitate. Închiderea OTV este salutară din acest punct de vedere, dar ea trebuia să se producă nu doar pentru neplata amenzilor date de CNA (încă o dovadă că derapajele nu pot fi combătute prin sancţiuni financiare), ci pentru murdăria pe care o răspândeşte în societate şi pentru manipularea politică făţişă.
Apărătorii libertăţii presei şi ai libertăţii de exprimare în general ar trebui să înţeleagă că acesta poate fi limitată de protejarea vieţii private, a imaginii şi a bunurilor moravuri. De ce fapta persoanei care, în public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri, este penală (ultraj împotriva bunurilor moravuri în dreptul penal), iar la televizor injuriile, violenţa, agresivitatea şi prostia care sunt propagate în societate sunt nu doar nepedepsite, ci devin adevărate valori? Nu este la fel de gravă tulburarea liniştii publice prin inocularea unor comportamente deviante, prin strigătele şi jignirile din emisiuni politice sau de aşa-zis divertisment? Cine să facă curat acolo şi cum?
La 22 de ani după Revoluţie, avem libertatea totală a cuvântului, dar conţinutul s-a degradat atât de mult încât nu mai are impact. Totul s-a demonetizat – valori, cinste, onoare sună ca nişte cuvinte fără acoperire. Iar spaţiul public este tot mai insalubru.
Nu ca în Ungaria
Nu pledez pentru o lege a presei ca cea din Ungaria, care a trezit critici puternice în UE. Acolo premierul Viktor Orban a urmărit să pună o botniţă presei şi să se debaraseze de jurnaliştii critici. La scurt timp după încheierea preşedinţiei UE, premierul ungar a început reforma presei publice. Peste o treime din cei 3.400 de angajaţi ai radiodifuziunii ungare au fost concediaţi pe motivul tăierii costurilor. Printre ei, şi mulţi jurnalişti critici la adresa Fidesz. Nu mai puţin de 570 redactori şi tehnicieni ai canalelor de televiziune MTV şi Duna TV, ai radioului public şi ai agenţiei de ştiri MTI au fost disponibilizaţi.
Pentru un control mai puternic asupra posturilor publice de radio şi televiziune în toamna lui 2010 toate media publice au fost comasate într-un holding mamut – MTVA, o singură redacţie centralizată, care produce toate informaţiile. ”Argumentul a fost că actuala structură înghite prea mulţi bani, care sunt risipiţi. Sunt de acord cu acest lucru, dar nu cu modul în care s-au făcut disponibilizările. Consecinţa este că de acum un singur jurnalist se ocupă de o temă, de exemplu o anumită reformă a guvernului, o acoperă pentru ambele canale de televiziune publice şi pentru radio. Totul este mult mai centralizat, iar conţinutul poate fi controlat mai uşor. Nu trebuie să controlezi decât un jurnalist”, îmi spunea într-un interviu o jurnalistă ungară sub protecţia anonimatului care scăpase de concediere. Amenzile mari date de Noua Autoritate pentru mass-media ar încuraja autocenzura în rândul jurnaliştilor, îmi mai spunea ea.
Ungaria nu ar trebui să fie un model pentru România în acest domeniu. Dar la cât de controlată este presa din România de moguli cu interese politice, de Voiculescu, Patriciu, Adamescu, Sebastian Ghiţă, mai contează? Mai bine să existe un organism care să împartă amenzi şi să ridice licenţe, decât să se ajungă la o deprofesionalizare totală, la o prostituţie politică şi la o cultură a mizerabilului. Şi dacă nu o Autoritate pentru media privată, care să răspundă comenzilor puterii, de ce nu s-ar încerca măcar un sfat al bătrânilor, al jurnaliştilor credibili şi respectaţi, un alt Club al Presei cu puteri prevăzute de lege. Cum să fie însă stabilită componenţa acestuia? În funcţie de cei care câştigă premii pentru jurnalism, nu de cei care dau din gură la televizor. Fără reglementare, o să se ajungă la şi mai multă degradare. A patronilor, a jurnaliştilor, a publicului. Dar când te gândeşti la noua supermajoritate din Parlament, care ar putea să promulge un asemenea proiect, te întrebi din nou dacă e o idee bună sau dacă încercând să faci bine, sfârşeşti prin a face mai mult rău.
Până la urmă soluţia ar putea să vină de la nivel european. Există deja un raport la Comisia Europeană potrivit căruia instituţiile de presă din întreaga Uniune Europeană ar urma sa fie monitorizate de nişte agenţii independente naţionale de media. Acestea ar avea puterea de a investiga plângeri, de a da amenzi şi chiar de a ridica unei persoane statutul de jurnalist în anumite condiţii. Consiliile ar urma sa fie monitorizate de Comisie. Dacă raportul va fi transpus în directivă, va exista un set de regulamente comune pentru toate cele 27 de state membre. Ar putea fi un început.
