Binomul franco-german şi bătălia geopolitică pentru Ucraina

Cancelarul german s-a deplasat miercuri cu toţi miniştrii la Paris şi a fost primit cu foarte mare căldură de preşedintele Francois Hollande. Cei doi au afişat o imagine de armonie şi înţelegere deplină în toate problemele de politică externă. Dincolo de imagine şi simboluri, discuţiile au avut însă puţină substanţă. Şi totuşi cunoscuţi analişti americani vorbesc despre o alianţă geopolitică Berlin-Paris-Moscova, în problema Ucrainei, care ar fi menită să submineze rolul SUA.

Puţini şi-ar fi închipuit că vom ajunge să vorbim despre Merkhollande după Merkozy, mai ales la cum a debutat relaţia dintre Angela Merkel şi Francois Hollande. Cancelarul german a refuzat să-l primească pe candidatul socialiştilor la prezidenţiale şi l-a susţinut făţiş pe adversarul său, Nicolas Sarkozy. Apoi au avut loc mai multe ciocniri în probleme europene, pe tema mutualizării datoriilor prin eurobonduri sau pe tema reticenţei preşedintelui francez de a face reformele necesare pentru a scoate economia Franţei din criză. Motorul franco-german părea gripat pentru o lungă vreme, date fiind divergenţele serioase privind managementul crizei din zona euro.

Toate acestea par depăşite acum în mod miraculos. Au trecut alegerile pentru Bundestag, Merkel a rămas la putere, iar cei doi sunt obligaţi să coopereze. Preşedintele francez Francois Hollande se străduieşte să arate publicului cât s-a îmbunătăţit relaţia sa cu Angela Merkel. Şedinţa comună a celor două guverne a fost însoţită de gesturi galante, precum o conferinţă de presă, pe scaun, a celor doi pentru a nu o obosi pe cancelara care merge în cârje după accidentul suferit la ski.

În politica externă, Merkel şi Hollande au prezentat o poziţie comună faţă de criza ucraineană, cerând oprirea violenţelor, demararea dialogului, dar şi sancţiuni ţintite la nivelul UE împotriva celor care sunt responsabili pentru vărsarea de sânge.

La Kiev au fost trimişi miniştrii de externe Frank Walter Steinmeier şi Laurent Fabius, alături de omologul lor polonez, care au trecut per pedes de baricade pentru a discuta cu preşedintele Ianukovici la palatul său, iar apoi cu liderii opoziţiei la reprezentanţa UE din Kiev. Ei i-au prezentat liderului ucrainean o foaie de parcurs menită să detensioneze situaţia. Potrivit acesteia, Ianukovici trebuie să pună capăt violenţelor, să reducă puterile dictatoriale luate, să poarte un dialog cu opoziţia pentru a se forma un guvern interimar şi să se organizeze alegeri anticipate parlamentare şi prezidenţiale încă de anul acesta. Preşedintele ucrainean a ascultat aceste propuneri, dar nu le-a dat un răspuns.

Revenind la întâlnirea Merkel-Hollande, cei doi lideri au pus accent pe înţelegerea totală dintre cele două ţări în ceea ce priveşte politica de securitate şi apărare comună. „Împărtăşim aceeaşi voinţă în toate temele mari, fie că e vorba de Europa de Est, Siria, Iran sau Africa”, a declarat triumfalist Hollande.

Problema este însă că această unitate în gândire şi acţiuni nu dă rezultate. UE acţionează întârziat şi confuz în Ucraina, oscilând între susţinerea declarativă a opoziţiei şi discuţii şi presiuni insuficiente asupra lui Ianukovici. Germania nu s-a putut decide (până acum!) să impună sancţiuni împotriva regimului Ianukovici – interdicţii de vize, îngheţarea activelor oligarhilor din Occident – cel mai probabil pentru a nu supăra Moscova. Mai grav, motorul franco-german nu mai este capabil să genereze consensul necesar pentru ca blocul de 28 de state membre să acţioneze unitar şi eficient într-o criză precum cea ucraineană.

La sfârşitul şedinţei celor două cabinete, Hollande a mai făcut un gest diplomatic galant, invitând-o pe Merkel să participe la comemorarea debarcării americanilor din Normandia care va avea loc pe 6 iunie, ca ”semn al durabilităţii prieteniei noastre”. Gesturile acestea simbolice nu pot ascunde însă faptul că Europa acţionează greoi în Ucraina şi nu înţelege dimensiunea geopolitică a conflictului.

Miza este acum legată de răspunsul la întrebarea cine va domina Europa şi spaţiul eurasiatic. Actorii principali sunt SUA, Rusia, UE şi NATO. Zbigniew Brzezinski scria în cunoscutul său volum "The Grand Chessboard" că fără ”Ucraina, Rusia ar fi un stat asiatic imperial care s-ar confrunta cu conflicte în Asia Centrală”. Doar controlând Ucraina şi resursele ei, Federaţia Rusă ar fi un stat imperialist puternic. Geopoliticianul american vedea o primejdie într-un acord germano-rus menit să scadă influenţa SUA în Europa.

UE acţionează întârziat şi confuz în Ucraina, oscilând între susţinerea declarativă a opoziţiei şi presiuni insuficiente asupra lui Ianukovici. Germania nu s-a putut decide (până acum!) să impună sancţiuni împotriva regimului Ianukovici pentru a nu supăra Moscova.

Immanuel Wallerstein, cercetător senior la Yale University, remarca la rândul său într-un articol publicat recent de Al Jazeera că SUA se teme de o posibilă alianţă Germania-Franţa-Rusia. El citea în această cheie înjurătura lui Nuland la adresa UE.

Wallerstein subliniază că Victoria Nuland este o supravieţuitoare a neoconservatorilor lui George W. Bush, şi deci o prezenţă surprinzătoare într-un post cheie a administraţiei Obama. Analistul arată că în 2003, SUA nu a obţinut acordul Consiliului de Securitate al ONU pentru invazia în Irak, pe fondul opoziţiei Franţei şi Germaniei, care s-au alăturat Rusiei.

În opinia sa, Germania se teme de o alianţă SUA-China, pe care o percepe ca pe o ameninţare la propria prosperitate şi putere, şi ca urmare favorizează o alianţă cu Rusia ca pe o contrapondere. La fel, Francois Hollande ar rămâne în linia gaullism-ului geopolitic francez, care vede SUA ca pe un obstacol pentru creşterea influenţei geopolitice a Franţei.

Şi cunoscutul analist George Friedman scrie într-o analiză Stratfor că ”germanii îl controlează pe unul dintre liderii protestelor Vitali Klitschko, dar par să se apropie de Rusia în chestiuni economice şi strategice, iar ambele ţări par să împărtăşească scopul de a opri creşterea influenţei SUA în regiune”.

În opinia sa, declaraţiile liderilor germani făcute la Conferinţa de securitate de la München, potrivit cărora ţara lor îşi va asuma un rol mai activ în lume, nu trebuie supraevaluate. SUA ştie că Berlinul nu poate şi nu vrea să rişte o confruntare cu Moscova. Friedman se întreabă însă dacă germanii s-au referit prin mai multă asertivitate la susţinerea mai puternică a oponenţilor regimului Ianukovici sau la împiedicarea SUA s-o facă.

Personal nu cred că Berlinul şi Parisul au în plan o alianţă cu Moscova sau o diminuare a influenţei SUA în Ucraina. Reacţia ezitantă a Franţei şi Germaniei la criza de la Kiev arată că planurile lor de soluţionare a crizei au fost elaborate ad-hoc şi că cele două ţări nu au gândit conflictul ucrainean în dimensiunea sa geopolitică. Merkel şi Hollande s-au întâlnit pentru a repune în mişcare motorul franco-german, dar va mai dura până acesta să-şi facă rodajul.