Analiza lui Papahagi. "Există două atitudini insuportabile faţă de identitatea noastră românească"
Există două atitudini insuportabile faţă de identitatea noastră românească, a opinat, într-o analiză postată de pagina sa de socializare, profesorul Adrian Papahagi.
Analiza lui Papahagi
Prima e cea securist-patriotardă: filonul Cântarea României-Păunescu-Vadim-Secu-Vatra Românească-PSD (Mândri că suntem români)-AUR. Aceasta e monopolizată de zona care căpuşează lucrativ şi electoral sentimentul naţional, încercând să-l confişte, să-l sufoce, să-l transforme în ceva fetid, în care nu se mai disting accentele ortodoxist-legionaroide de cele comunist-securiste. E pelteaua din care se alimentează "sistemul", şi totodată principala justificare a "sistemului": el apără, vezi Doamne, identitatea naţională, Biserica şi ţară.
În realitate, nu apără nimic, ci fragilizează ţara prin corupţie, antioccidentalism, trogloditism, contraselecţie etc. Ei fac jocuri duble cu Rusia, ei delapidează patrimoniul naţiunii, ei privatizează fraudulos sau căpuşează cu folos, ei îşi impun tot neamul lor de ţărănoi inculţi şi hapsâni în toate funcţiile bănoase, ei calomniază marile minţi şi caractere ale României, de la Regele Mihai, Coposu şi Doina Cornea până la Pleşu şi Patapievici, şi impun în loc modele calpe, tot soiul de agramaţi confuzi şi plicticoşi, Prof. Dr. Acad. Ing. Amb. Min. Dr. hc hc hc hip hip ura.
De partea cealaltă sunt demolatorii, apostolii urii de sine, "evoluaţii" progresului obligatoriu, dispuşi oricând să scuipe pe tot ce constituie identitatea noastră, inamici intratabili ai ortodoxiei majoritare, mimetici până la indistincţie ai unui occidentalism redus la excesele postpostmetatransmodernităţii şi infracitratransumanismului. Aceştia deconstruiesc mituri. Marele Ştefan era un curvar beţiv, Mihai Viteazu era un mercenar, Biserica era proprietară de robi şi cam atât, Eminescu era un antisemit autodidact care-i imita pe romanticii germani, marii interbelici erau nişte legionari împuţiţi, românii vin de niciunde (aici nu era nimic, numai go-hu-ge-av-sla-bul-ungu-pe-cu-ta-tu-m, cum declinam la şcoală) şi n-au nici istorie, nici identitate, nici izbânzi, nici limbă – totul e calc, metisaj, sau mitologie naţională.
Aceştia sunt mereu adepţii ultimei mode, şi cred că esenţa europenismului e ura de sine anticreştină şi antitradiţia, deconstrucţia oricărei identităţi (naţionale, lingvistice, religioase, sexuale) şi defilarea sub steagul curcubeu.
Se vede că n-au purtat niciodată discuţii mai profunde cu un italian, german, francez sau englez ca să vadă ce înseamnă mândria şi naţionalismul acestor mari naţiuni (afectate şi ele, fireşte, de ură de sine şi culpabilitatea postcolonială şi anticreştină autoindusă). Ce ştiu mimeticii superficiali despre Europa nu vine din lecturi profunde ale poeţilor din Duecento, ale lui Pascal sau Shakespeare, ci din stagii de 3-6 luni pentru politruci şi activişti obsedaţi să mimeze occidentalizarea şi să-şi mai treacă un rând în CV, ca un soi de cache-misère occidental peste SNSPA-ua sau Bioterra domestică.
Şi aşa sunt caricaturizate atât conservarea identităţii cât şi deschiderea spre universalitate.
