Alegoria lui Papahagi: Scenariul în care gunoierii ar forţa Guvernul să le dea pensii speciale pe modelul magistraţilor. Efectul domino

Profesorul Adrian Papahagi foloseşte o alegorie satirică, în plin scandal privind reforma pensiilor magistraţilor, pentru a arăta unde poate duce extinderea necontrolată a privilegiilor de tip „pensii speciale”.
Alegoria lui Papahagi
În Tormania, în anul de graţie 20..., gunoierii au prins de ştire că există o categorie de oameni care muncesc până la 50 de ani pe salarii de zece ori cât ale lor şi apoi primesc zeci de ani o pensie egală cu salariul, sau chiar mai mare. Aşa că au intrat în grevă, cerând acelaşi drept: pensionarea la 50 de ani, pentru condiţii grele de muncă, suprasolicitare etc. Evident, firmele s-au opus. Dar gunoierii nu au cedat. După o lună, mormanele de gunoi atinseseră un stat de om, dar din fericire era noiembrie şi aerul rece tăia din duhoare. Şobolanii însă nu se speriau de puţină brumă.
Firmele au dat gunoierii afară şi au încercat să găsească înlocuitori, dar nimeni nu voia să strângă atâta amar de gunoi pentru aşa salarii mici. Evident că primăriile n-au mai onorat plăţile către firmele de salubritate, care nu mai strângeau gunoiul. La rândul lor, firmele aflate în pragul falimentului au cerut primăriilor dublarea tarifelor, ca să facă faţă cererilor gunoierilor. Situaţia devenise insuportabilă, presiunea publică era mare, aşa că primăriile au cedat. Dar nu aveau bani, aşa că au cerut de la guvern. Iar guvernul n-a avut de ales. Aşa că gunoierii au intrat şi ei în rândul lumii bune, cu salarii mari, pensionare la 50 de ani şi pensia cât salariul.
Dar a venit rândul profesorilor să se revolte. 20 de ore pe săptămână în faţa unor obrăznicături mici te uzează. Ştiu părinţii ce obositor e cu unul sau doi pe cap; darămite cu câte 30? Aşa că au intrat în grevă. Au cerut şi ei pensionarea la 50 de ani, salarii mărite şi pensie cât salariul. Ca să menţină independenţa învăţământului şi să fie incoruptibili şi incorigibili, să predea corect, fără greşeli, spuneau ei. Părinţii s-au trezit cu copiii pe cap. Unii i-au mai trimis la bunici, alţii îşi luau copiii la serviciu, dar alţii a trebuit să-şi ia liber de la serviciu. Şi uite-aşa, tinerii nu mai munceau, firmele nu mai produceau. După două luni, situaţia devenise insuportabilă. Guvernul a cedat cererilor profesorilor. Au intrat şi ei în rândul lumii. În fond, şi ei erau speciali, şi ei meritau să-şi refacă nervii de la 50 de ani încolo, după 2-3 decenii de suprasolicitare psihică.
Au urmat doctorii, şoferii, muncitorii din construcţii, administraţiile. Toţi erau speciali. Lumea a constatat că nu se poate fără niciunii dintre ei. Că toţi erau, pe bună dreptate, uzaţi la 50 de ani. Şoferii de tir aveau coloana distrusă; muncitorii aveau toate articulaţiile uzate şi îşi riscau viaţa de fiecare dată când se căţărau pe schele; doctorii erau toţi în burnout; bieţii funcţionari visau şi noaptea numere de dosare, mailuri şi facturi.
Apoi Tormania a dat faliment. Nimeni nu mai muncea, nu se mai plăteau nici pensii, nici salarii. După două, trei luni de război civil, au căzut cu toţii de acord că unii nu sunt mai speciali decât alţii, au revenit la slujbele de dinainte, cu salarii pe care statul şi privaţii şi le puteau primite, au hotărât să iasă toţi la pensie la 65 de ani, au creat un sistem privat de pensii, unde cât investeai atât primeai la pensionare. Toţi au simţit că se făcuse dreptate; chiar şi cei care împărţeau dreptatea.