13 iunie 1990. Războiul civil de-o zi, care ne-a omorât pe toţi definitiv

În dimineaţa zilei de 13 iunie, acţiunile ofiţerilor de poliţie ai generalului Chiţac care intrau în forţă peste greviştii foamei strânşi în corturi în faţa Teatrului Naţional din Piaţa Universităţii făceau mai mult rău decât să dărâme nişte corturi amărâte şi să lovească nişte oameni morţi de foame.

Pe atunci “golanii” demonstrau deja de peste 50 de zile. Iniţial începută ca strigăt de disperare al bucureştenilor la manipulările grosolane ale regimului Iliescu/Roman, demonstraţia–maraton, uluitor de asemănătoare cu cea din Tiananmen din 1989, a catalizat rapid cam ce mai rămăsese neatins de comunism – mulţi tineri, multe idealuri, o căruţă de speranţe.

Problema la români pare că a fost mereu Alegerea. În anul acela, Alegerea, ţinută pe 20 mai, de Ziua Orbului, a dat proaspătului-ajuns la putere Ion Iliescu un cec în alb, prin votul de 85% cu care a câştigat. Zdrobitor. Mai sinistru, victoria fusese obţinută în faţa unor oameni de mare valoare care candidau şi ei – unul dintre ei fiind Corneliu Coposu.

Acţiunile provocatoare ale trupelor lui Chiţac, discursurile comunistoide ale lui Ion Iliescu în care se făcea apel la ”oamenii muncii” şi se înfierau bandele de “golani” strânşi în Piaţă, spectacolul jalnic manipulativ al unor intelectuali gen Răzvan Theodorescu, directorul TVR, penibil de aservit regimului Iliescu - au marcat adevăratul început al Erei Impunităţii, în care foşti securişti au strâns averi imense, la adăpostul unei Justiţii paralizate de corupţie şi şantaj.

Minerii îndobitociţi de băutură, muncă grea şi instigările securiştilor, care au tăbărât în Centru pe bucureşteni, luând la bătaie la întâmplare studenţi, pletoşi, femei şi câte un trecător cu gura mare, ne-au rupt în bucăţi nu trupurile, ci idealurile.

***********

Piaţa Universităţii, despre care după 20 mai 1990 nu-şi mai imagina nimeni cum se va termina, a reprezentat, cu stângăciile şi sentimentalismele sale, un ideal.

Chemând şi mulţumind minerilor, Iliescu, împreună cu reţeaua mafiotă din spatele lui, ne-au condamnat pe toţi la tăcere şi moarte, impusă cu bâta.

Comunismul învinsese (în) România, de data asta nu prin forţa tancurilor Rusiei, ci prin manipulare şi pe baza decăderii morale iniţiate de anii de comunism

Urmarea imediată a fost izolarea diplomatică totală a României. Dar adevăratul dezastru a fost că s-a dat liber la impunitate, la crime comise ziua în amiaza mare de un regim cvasi-legitim, într-o perioadă care s-ar fi voit liberă şi plină de entuziasm.

Atunci ne-am pierdut orice speranţă, ca popor. A urmat dezintegrarea. Mulţi au plecat, striviţi de cele 85 de procente, mulţi s-au pus pe afaceri, oneroase sau nu, mulţi s-au resemnat şi au îmbătrânit printre scandalurile create de jafurile securiştilor care învinseseră.

Dar învinşi am fost toţi. Crimele lor sunt clare. Păcatul nostru este că ne-am lăsat învinşi de crimă şi minciună, şi am învăţat să trăim cu ele. Încet-încet au ros fibra naţiei aşa cum cancerul mănâncă plămânii.

13 iunie este momentul când am fost dresaţi încă odată de spiritul comunist. După 13 iunie s-a cimentat ideea, şi nouă şi lor că ei sunt stăpânii noştri, iar noi sclavii lor şi că nimic din lumea asta pământească nu va putea schimba acest lucru. Comunismul învinsese (în) România, de data asta nu prin forţa tancurilor Rusiei, ci prin manipulare şi pe baza decăderii morale iniţiate de anii de comunism.

Decăderea, moartea, care cuprind România acum? Au început exact atunci, odată cu trenurile minerilor ajunşi dis de dimineaţă în Bucureşti.