Ziua Universală a Iei - două ii şi o poveste vie, la Şezătoarea Câmpenească "Vorbesc Româneşte"

Copiii de la şcoala de limba română Vorbesc Româneşte din oraşul Oakville, Canada, au sărbătorit la sfârşitul săptămânii trecute, Ziua universală a iei, printr-o şezătoare câmpenească autentică.
Ziua Universală a Iei la Sezătoarea Câmpenească "Vorbesc Româneşte" Oakville, Canada
Ziua Universală a Iei la Sezătoarea Câmpenească "Vorbesc Româneşte" Oakville, Canada (Octavian Năstase/ Vorbesc Româneşte)

A fost o zi frumoasă, încărcată de tradiţii şi cântece populare. Cântecul, dansul şi voia bună au fost asigurate prin participarea cunoscutului solist de muzică populară, Grigore Zanfir, originar din Chişinău, urmat de un mini-recital de cântece populare reprezentând toate zonele ţării, susţinut de îndrăgita solistă de muzică populară Marinela Zegrean Istici şi grupul 'Ceteraşii de la Gherla'. Acest grup, compus din Gabriel Bunea la vioară, Ioan Tigoan la saxofon şi Marcel Costea la orgă, a venit special din România, în urma protocolului de colaborare al ziarului Agenda Românească (director Radu Secasan) cu Centrul pentru păstrarea tradiţiilor româneşti din Cluj Napoca (Marinela Zegrean Istici, directorul institutului şi Ioan Bruchental).

Pe lângă expoziţia de ii în aer liber şi alte obiecte tradiţionale cu specific românesc, au fost expuse o parte din lucrările cusute cu dăruire şi migală de copiii înscrişi la Cursul de Cusături Tradiţionale Româneşti, sub atenta îndrumare a profesoarelor Mihaela Năstase şi Oana Dragalin.

Cursul de Cusături populare a fost iniţiat în vara anului 2015, şi a coincis cu descoperirea blogului online „Semne Cusute” care a reaprins o mai veche pasiune pentru simbolistică şi portul popular. În scurt timp, fascinaţia pentru simbolurile ancestrale, precum şi dorinţa de a transmite mai departe tradiţia strămoşească folosind acul şi aţa, au devenit, aproape o dependenţă.

Cei dornici să participe la şezătoarea de cusături, au avut la dispoziţie seturi cu materiale pentru cusut mici obiecte decorative cu motive româneşti.

Frumuseţea iilor expuse a stârnit curiozitatea vizitatorilor care au participat apoi la o scurtă prelegere despre istoria iei la români. Au fost prezentate elementele principale ale iei: altiţa, încreţul şi râurile şi semnificaţia acestora şi au fost descifrate o parte din tainele simbolurilor cu înţelesuri infinite.

Simboluri şi poveşti de taină

Pe lângă simbolistica strămoşească, fiecare ie poartă povestea ei de taină, asemenea unei comori cuibărite în testamentul de suflet lăsat urmaşilor.

Două dintre iile expuse, au o poveste împletită: prima, este o ie de copil cu modelul format din coloane ce par ale infinitului pe care se întreţes armonios flori roşii şi albastre. Între coloane sunt cusături ornamentale multicolore formate din crucea de aripi a Zeiţei Pasăre.

Ce-a de-a doua, este o ie de sărbătoare deosebită, cusută cu mătase albă şi verde care uimeşte prin compoziţia rară a simbolurilor, combinând semnul ancestral al Păsării Măiastre şi al Zeiţei Pasăre.

După referinţele din enciclopedia liberă, „în fauna mitologică românească, Pasărea Măiastră este considerată regina păsărilor, mesagera zânelor. Ca orice fiinţă supranaturală înzestrată cu puteri magice, este destul de scumpă la vedere, frumuseţea ei unică şi lumina celestă pe care o răspândeşte încântând doar privirea celor cu adevărat privilegiaţi. Despre cântecul ei, care nu răsună decât în singurătate, se spune că ar întineri orice ascultător. Pasărea Măiastră, pasăre justiţiară, posedând o putere magică inepuizabilă, aparţine Tărâmului Celălalt, trăind izolat şi neexpunându-şi splendidul penaj multicolor decât foarte rar”.

Pe de altă parte, din culegerea de texte a arhitectei Diana Pacuraru Coban, „Zeiţa-pasăre, prezentă în peisajul spiritual românesc, continuă să-şi îndeplinească funcţiile Atotdăruitoarei de viaţă şi de moarte, zeiţa-pasăre. Uneltele ei specifice erau ciocul, cu care barza aducea copiilor frăţiori pe coşul casei, ghearele, cu care prelua trupul omului, şi aripile, cu care transporta sufletul în lumea cealaltă.

"Pe ZEIŢA-PASĂRE o vom vedea când va veni vremea să plecăm mai departe. Altfel nu se arată oamenilor obişnuiţi; ci numai celor cu suflet curat. Poate că Brâncuşi a văzut-o, pentru că a crezut în ea: adică în Pasărea Măiastră şi în Coloană. (extras din blogul "Semne Cusute").

O aprofundare mai atentă a acestor simboluri relevă o profunzime sufletească aparte a celei care a cusut aceste ii. Modelul şi simbolurile de pe ii sunt o mărturie nescrisă a destinului ei, purtând o parte din trecut, o parte din prezent şi o parte din viitor.

Prin amabilitatea strănepoatei Mihaela Năstase, povestea acestor ii este redată în rândurile de mai jos:

Două ii şi o poveste

„Pe străbunica mea nu am cunoscut-o niciodată. Nu a cunoscut-o nici mama. Dar mamaie (bunica mea) când vorbea despre ea, avea în glas un amestec de admiraţie şi dor, rudă cu divinizarea; dor poate de mângâierea mamei, întreruptă mult prea repede pentru a şi-o mai putea aduce aminte, dar a cărei atingere i s-a imprimat în suflet şi nu s-a mai şters niciodată.

Ştiu doar că străbunica mea se numea Lina Udangiu. Mamaie reţinuse că i se spunea Linţa dar nu şi-o mai aducea aminte decât din fotografii. Nici nu avea cum. Linţa s-a stins din viaţă de foarte tânără, răpusă de pneumonie, pe vremea în care antibioticele şi efectele lor abia urmau să fie descoperite. A lăsat în urma ei doi băieţi mici, ce au urmat-o în ceruri la scurt timp, şi o fetiţă de trei ani pe nume Roza - bunica mea.

Rămas văduv, soţul Linţei s-a recăsătorit cu o femeie care probabil nu a putut-o iubi pe Roza niciodată. La 16 ani, s-a mutat definitiv la bunicii din partea mamei, ca să aibă grijă de ei. Ajunşi bătrâni, după ce singura lor fată a plecat spre cei sfinţi, aceştia nu mai aveau speranţă de ajutor decât de la unica lor nepoată. Când mama era copil, mamaie se mai întâlnea cu tatăl ei pe furiş, când mama ei vitregă, nu era prin preajmă. Treptat vizitele s-au rărit tot mai mult iar după un timp s-au oprit.

Există o cruce în cimitirul din Turnu Măgurele pe care sunt încrustaţi anii între care Lina Udangiu a trăit. Ajutându-mă doar de anul nunţii ei – 1931, notat de mamaie pe dosul fotografiei pe care mi-a trimis-o cândva, şi anul în care mamaie s-a născut – 1932, presupun că Linţa a trăit aproximativ între 1910 şi 1935. Mergând pe acest fir, deduc că undeva după 1925 a cusut pentru ea o ie pe marchizet cu Pasărea Măiastră şi Zeiţa Pasăre pe fir de mătase. La începutul anilor ‘30 a mai cusut una, în culori vesele şi bogat ornamentată cu flori, pentru fetiţa ei, Roza. Însă odată cu plecarea bunicii din casa părintească, s-a pierdut şi urma iilor.

Cum am ajuns să-l cunosc pe străbunicul

Dar toate lucrurile au o rânduială pe care nu întotdeauna ne e dat să o înţelegem pe moment.

Au trecut ani mulţi de-atunci. Aveam vreo 20 de ani, când bunicii s-au mutat în Banat, pentru a fi mai aproape de noi. Într-o zi un telefon a anunţat-o pe mamaie că mama ei vitregă nu mai e, iar tatăl ei a rămas singur. Mamaie s-a urcat în tren şi s-a dus să-şi îngrijească tatăl trecut de 80 de ani. S-a întors înapoi în casa părintească pe care o părăsise la 16 ani şi în care nu mai fusese binevenită de atunci. Acum, nu mai trebuia să se furişeze.

Aşa l-am întâlnit pentru prima dată pe tata-mare, un om mărunt şi calm. Stătea la masa de sub nuc. Mă uitam la el cu emoţie, cu bucurie şi cu revoltă. Revoltă că am trăit atâta timp fără să ştiu că există. Parcă-mi furase cineva dreptul de a-mi cunoaşte rădăcinile vii.

Iile Linei ajung în posesia celei a cărei mamă le cususe

Această întâmplare a făcut ca după mai bine de 60 de ani de când fuseseră încheiate, cele 2 ii să ajungă în sfârşit în posesia celei a cărei mamă le cususe noaptea la lampă, să nu o vadă nimeni, să nu-i fure modelul, să fie sigură că nimeni nu o să mai aibă o ie ca a ei. Pentru că aşa se coseau iile în vremea aceea, cu suflet, măiestria mâinilor ce străpungeau pânza cu acul numărând firele şi alegând culorile, scriind prin semne povestea lor de taină. Pasărea Măiastră, pasăre justiţiară, cu puterea ei magică, şi-a arătat pentru câteva clipe splendidul penaj multicolor.

Ia Linei Udangiu, nu a ajuns să fie purtată nici de fiica ei, nici de nepoata ei. Dar cineva acolo sus a rânduit lucrurile în aşa fel încât să ajungă să fie purtată tot de sânge din sângele ei chiar şi la patru generaţii distanţă şi mii de kilometri depărtare. A ajuns la mine, prima ei strănepoată. Şi-am să o mai port cu drag şi grijă până când îi va veni rândul să fie dată mai departe, fetiţei mele, Ana, prima stră-strănepoata a Linei.

Ia cusută de Lina pentru fetiţa ei, pe care Roza a purtat-o când era mică, a făcut un salt peste 2 generaţii (şi eu şi mama fiind cu mult trecute de vremea copilăriei atunci când ea a fost găsită) şi a fost deja purtată de Ana când avea 3-4 ani. Acum o păstrez şi o duc cu mine ca să-i spun povestea acolo unde ea poate fi ascultată, aşteptând momentul în care voi putea să o dau mai departe generaţiilor următoare.

Lina Udangiu a avut o viaţă foarte scurtă dar ne-a lăsat o moştenire nepreţuită: o poveste vie scrisă cu ac şi aţă.”

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Cultură