Vulcanii, spiriduşii şi zânele din Cappadocia

O panoramă a muntelui Aktepe, situat în nord-estul oraşului Göreme în Capadocia, Turcia centrală.
O panoramă a muntelui Aktepe, situat în nord-estul oraşului Göreme în Capadocia, Turcia centrală. (Bjørn Christian Tørrissen / wikipedia.org)

Există în inima TURCIEI unul din locurile foarte vizitate de pe planetă, datorită debordantei fantezii a peisajelor sale. Fantezia acoperă la prima vedere ce se zăreşte: geometria de agonie a Cappadociei. Imaginaţia parcurge cu viteză drumul invers, până la copilărie, în faţa cartilaginosului peisaj.

Vizitatorul parcă îşi doreşte să bea un ceai cu spiriduşi glumeţi, responsabili de vrăji, dar nu se duce, pentru că e sigur că mirajul va dispărea când se va apropia de zidurile de piatră. De aceea preferă să se piardă cu imaginaţia în acest peisaj straniu. Prea puţină importanţă au instrucţiunile ghidului şi aridele descrieri din manualele de geologie. Turistului i se repetă ca într-un pomelnic, în onoarea acestui orizont ce pare ireal, că „şemineurile zânelor” sunt produsul acţiunii combinate ale ploii şi vântului asupra a doua tipuri de piatră vulcanică, cu mare rezistenţă la eroziuni. Sunt cu adevărat turnuri de ventilaţie ale unei ţări fabuloase, unde într-o anumită epocă se jucau spiriduşi şi zâne.

Designul acestui tărâm dantelat a început la finalul Erei Terciene, când cenuşa şi sedimentele provenite de la anticul vulcan Argeo au format o saltea de piatră, dintr-o rocă vulcanică foarte moale, mult mai moale decât lava bazaltică ce s-a aşternut după aceea. Prin efectul eroziunii ce a urmat, stratul bazaltic s-a fisurat. Ploaia şi zăpada s-au infiltrat prin milioane de fisuri, spălând pământul şi izolând poliedre, conuri, piramide şi văi întregi de piatră. Rocile, modelate de un gâdilat de nisip, au fost reduse la coloane de piatră ce susţin o rocă bazaltică aflată în vârf - faimoasele „şemineuri ale zânelor”, ce locuiesc în valea Zelve. Au apărut acele vârfuri în formă de coif, turnuri, prisme de 30 metri înălţime şi forme fantastice ce depăşesc imaginaţia.

În Uchisar, lumina se confundă cu piatra pentru a crea un cordon de perne în miniatură, ocru sau roz, în funcţie de oră din zi. În muncelele cariate locuiesc oameni şi păsări.

Opt kilometri spre est se deschide valea Goreme, găurită de sentimente religioase. Această structură tip şvaiţăr, degustată consecutiv de hitiţi, frigieni, romani, bizantini, musulmani… ascunde cel mai accesibil grup de biserici din Cappadocia. Generozitatea rocii nu se epuizează în refugiul spiritual. Jenofonte menţiona, cu şase secole înainte de Cristos, despre existenţa oraşelor subterane, excavate de locuitorii acestui pământ pentru a se apăra de incursiunile inamicilor. Cele 12 etaje săpate în subteran la Derinkuyu, adăpostesc 10.000 de persoane, la 55 de metri adâncime, unde nici o armată nu poate ajunge.

Lucrarea acestor case - adăposturi începută datorită naturii, ce a sculptat prin eroziune, a fost definitivată de oameni. Conurile ce se erodau la bază, cădeau, lăsând descoperit solul care s-a dovedit a fi foarte fertil pentru agricultură. Stratul liber de roci bazaltice s-a afundat, transformându-se în cele din urmă într-o vale. Canioanele formate de micile râuri s-au ridicat ca nişte pereţi verticali abrupţi, coloraţi conform diferitelor perioade de erupţie vulcanică. Între aceste pietre s-a născut o lume troglodită. Faţa interioară a pereţilor este foarte uşor de găurit, răzuind cu un băţ, în timp ce faţa exterioară se întăreşte cu forţa aerului. Locuitorii au smuls pietrele pentru dormitoare, bucătării, săli de mese, holuri, bodegi, cripte, până şi biserici. Camerele erau perfect climatizate: vara erau izolate de marea căldură, şi aerisite datorită unor coşuri, iar iarna pereţii protejau efectiv de frig. În timpul războiului aceste adăposturi sunt un refugiu nesperat, iar pe timp de pace, servesc drept case sau mânăstiri. Când turcii nu i-au mai otrăvit pe creştini, în secolul al VII-lea, religia a putut să iasă din catacombe şi bisericile au început să se construiască cu faţa la exterior. Azi, multe porţi distruse lasă să se vadă cupolele jumătate pictate, invadate de vegetaţie.

În Cappadocia există 400 de biserici şi capele, ce au fost catalogate la începutul secolului XX de preotul francez Guillaume de Jerphanionce. Acesta şi-a dedicat jumătate din viaţă pentru aceste biserici. Călugării de aici au răzuit pereţii, în dorinţa de a reproduce nivelurile ascensionale ale bisericii bizantine. Ei au creat în piatră inutile arcuri, coloane şi cupole care în realitate nu susţin nimic. Au decorat aceşti pereţi cu fresce, ce reprezentau în prima etapă simbolurile creştine: crucea, vinul, pâinea, peştii, ca apoi să avanseze în interpretări ale scenelor din Sfintele Scripturi. Locuitorii din Cappadocia continuă şi azi să integreze aceste decoraţiuni în viaţa lor cotidiană. Casa tradiţională, acum este încălzită cu bălegar de vacă uscat, având mobilă şi covoare. Metalul şi plasticul apar alături de ustensilele tradiţionale de cupru, iar mesele şi scaunele ocupă spaţiul în care odinioară exista un platou mare din care mâncau toţi cu o lingură. Tractoarele, televiziunea şi şcolarizarea avansează pe zi ce trece, doar anumite lucruri continuă să rămână la fel: dieta pe baza de pâine, cereale, fructe, iaurt şi legume.

Ceea ce surprinde mult este chiar acest aşezământ Cappadocia. Forţa rocii, puterea telurică a acestui peisaj impresionează şi mai mult când se cunoaşte faptul că a servit de-a lungul secolelor drept locuinţă sau lăcaş pentru sfinţi şi războinici, artişti şi comercianţi. Viaţa şi activitatea umană s-au desfăşurat din antichitate pe aceste meleaguri rezultate dintr-o natură ostilă, ce a încetinit mult posibilităţile de dezvoltare ale oamenilor. Şi, cu toate acestea, cunoaştem că dintotdeauna, acest pământ, aceste pietre, acest fantastic teritoriu de pietre orgolioase şi deformate a exercitat o mare atracţie magică pentru oamenii din toate epocile, din toate timpurile şi din variate culturi. Văzută de departe, această porţiune halucinantă a Anatoliei turce pare un antic alfabet şlefuit în piatră. Dar văzută de aproape, toată semnificaţia să se dezvăluie în faţa observatorului liniştit, capabil de a se opri să converseze cu înţelepţii locuitori ai acestui teritoriu ironic şi înţepător.

Acest colţ de lume diferit şi straniu atrage anual mii de turişti, care rămân surprinşi de tot ce li se dezvăluie în faţa ochilor, cât şi de felul de a fi, şi comportamentul acestor locuitori care nu şi-au uitat rădăcinile, lucrând şi trăind frumos, bucurându-se de lucrurile simple şi încercând să trăiască sănătos în acest decor cu totul diferit de cel normal. Aceşti oameni pot fi un exemplu pentru noi toţi cei care, cuprinşi de tumultul vieţii cotidiene, am uitat să ne bucurăm de lucrurile simple şi să ne mulţumim cu ceea ce ne oferă viaţa, fără să ne mai plângem într-una că o ducem greu. Gândindu-ne că ceea ce pentru noi ar reprezenta lipsuri şi greutăţi, pentru alţii ar putea fi ce au ei mai de preţ, putem învăţa să apreciem mai mult ceea ce avem şi să ne acordăm mai multe şanse de a fi fericiţI, trăind mai degrabă în armonie cu tot ce ne înconjoară decât pentru avere şi faimă.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură