Un veac de gaze lacrimogene

Gaze lacrimogene şi gloanţe de cauciuc împotriva protestatarilor din Tbilisi, capitala Georgiei
Gaze lacrimogene şi gloanţe de cauciuc împotriva protestatarilor din Tbilisi, capitala Georgiei (VANO SHLAMOV / AFP / Getty Images)

Gazele lacrimogene au fost folosite pentru prima dată în august 1914 şi din mâinile armatei au trecut în cele ale poliţiei din toată lumea.

În august 1914, la câteva zile după izbucnirea primului război mondial, 1,3 milioane de soldaţi francezi au avansat spre graniţa cu Germania. Soldaţii francezi au atacat sârma ghimpată şi mitralierele germane îmbrăcaţi în uniforme albastre şi roşii, conduşi de marşul tobelor, de steaguri şi ofiţeri care purtau mănuşi albe. A fost un masacru, care într-o lună a cauzat decesul sau vătămarea de aproape o jumătate de milion de oameni de pe ambele fronturi.

În această bătălie anacronică, în care s-a luptat cu principiile tactice care datau din epoca lui Napoleon, a fost introdusă o noutate absolută a tehnologiei care, în următoarele decenii, s-a bucurat de un succes extraordinar departe de câmpurile de luptă: unii soldaţi francezi erau înarmaţi cu o grenadă specială. Această mică „bombă” conţinea un amestec chimic numit acid bromacetic. Era un lichid toxic care se evapora la temperatura ambiantă. A-l respira provoca imediat iritaţii severe la ochi, nas şi gât: un gaz lacrimogen, iar august 1914 a fost prima dată când a fost folosit.

Povestea primei utilizări a acestor gaze, în fapt, este destul de obscură. În anul 1899, prin Convenţia de la Haga interzicea utilizarea în război a "gazelor toxice". Tocmai pentru acest motiv, francezii nu au avut nici un motiv să facă publicitate despre utilizarea de grenade cu gaze lacrimogene. Cu toate acestea, între august şi noiembrie 1914, francezii au folosit, cu un succes destul de limitat, agenţi lacrimogeni: aceste atacuri au fost ulterior folosite de germani ca o justificare pentru ofensiva lor masivă cu gaz (iperită), în primăvara anului următor. În aprilie 1915, armata germană a lansat un nor de gaz de clor peste şase kilometri de postaţii ale armatei franceze în zona de Ypres, în Belgia. Dimensiunea atacului este, de asemenea, descrisă în cărţile de istorie: de atunci mulţi consideră atacul germanilor ca fiind primul atac cu arme chimice din istorie, ceea ce este, însă, fals.

Când, la sfârşitul lunii noiembrie 1918, puterile centrale s-au predat, gazele lacrimogene au dispărut, practic, de pe câmpul de luptă. Gazele lacrimogene şi alte gaze mortale au fost folosite în mici conflicte din întreaga lume cât şi în conflictul dintre Iran şi Irak în anii 80. Dar gazele lacrimogene aveau să devină în scurt timp un instrument utilizat pe scară largă în violenţele civile din întreaga lume.

Procesul, relatează situl online The Atlantic, a început în timpul războiului, când ofiţerii şi soldaţii care au experimentat eficienţa gazelor lacrimogene în a demoraliza şi dispersa inamicul au început să facă presiuni asupra guvernelor lor pentru a se asigura că depozitul de arme chimice nu va fi demontat.

După ce au părăsit armata, unii dintre aceştia au devenit antreprenori şi oameni de afaceri care au reperat în gazele lacrimogene o şansă de a face un profit. Unul dintre ei a fost locotenent-colonelul american Byron Goss - care a fondat Lake Eerie Chemichal Company - o companie de produse chimice care a vândut ani de zile gaze lacrimogene poliţiei din SUA.

Spre deosebire de puşti şi bastoane, gazele lacrimogene permiteau dispersarea mulţimii fără a lăsa în urmă cadavre sau sânge pe străzi. Părea a fi, cu alte cuvinte, o metodă mai umană pentru a controla mulţimile supărate. Lobby-ul angajat de fabricanţii de gaz lacrimogen au început să îi facă publicitate ca fiind o metodă umană şi sigură pentru a trata protestele civile.

Aşa cum scrie The Atlantic: "în timp ce cererea creştea, se îmbunătăţea şi oferta". Inginerii au început să studieze moduri mai simple de a răspândi gazul, în comparaţie cu cilindrii voluminoşi şi proiectilele de artilerie folosite în Primul Război Mondial. Au fost comercializate liniile de produse pentru civili: pistoale, tuburi şi chiar pixuri au început să fie vândute ca sisteme de auto-apărare, în timp ce tuburi de gaze lacrimogene au fost instalate în seifurile băncilor pentru a bloca tentativele de jaf.