Tragedia cotelor obligatorii şi Revoluţia maghiară (video)

La conferinţa internaţională ”Disperare şi speranţă în blocul sovietic: anul 1956”, organizată de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, acesta a arătat că plenara PCR din 27-29 decembrie 1956 a fost menită să facă unele concesii pe fondul nemulţumirilor manifestate în timpul şi după Revoluţia maghiară.

Securitatea a urmărit foarte atent nemulţumirile populaţiei din România din timpul şi după revoluţia maghiară. Acestea nu au avut amploarea unor ridicări de mase, dar au impresionat prin diseminarea în mediile muncitoreşti şi în cele studenţeşti de la Timişoara, Cluj şi Bucureşti şi din satele româneşti.

Muncitorii se plângeau de salariile mici, dar şi de lipsa alimentelor şi produse de larg consum. Studenţii cereau încetarea predării limbii ruse ca obligatorie şi a cursurilor de marxism. De asemenea, solicitau libertate pentru presă şi de expresie, dar existau şi revendicări precum creşterea burselor. În plus, ei voiau o politică independentă de URSS a României, fără decizii impuse din afară.

Politica Partidului Comunist după reprimarea Revoluţiei maghiare a vizat pe de-o parte reprimarea şi condamnările, iar pe de altă parte concesii făcute studenţilor – mărirea burselor şi crearea de condiţii. Revendicările politice au fost ignorate, dar cele economice au fost satisfăcute, de exemplu prin măriri de salarii pentru lucrătorii de la CFR.

Cote criminale

Ţăranii erau nemulţumiţi de campania de colectivizare şi mai ales de sistemul cotelor, care era considerat insuportabil. Încă din 1949-50 s-au înregistrat proteste în Arad şi Bihor. Sistemul a fost contestat de la început, dar manifestările s-au accentuat pe fondul Revoluţiei maghiare.

Ca şi în URSS, în timpul comunismului, statul se repede asupra satului, luând aproape în totalitate producţia şi încercând să o redistribuie pentru a nu declanşa mari revolte în oraşe pe tema proastei aprovizionări.

Cotele erau controlate de la centru şi veneau de sus în jos, fără să se ţină cont de calitatea solului, de realitatea de pe teren. S-a ajuns la situaţii absurde în care proprietarul de teren era obligat să dea cote statului la nişte produse pe care nu le producea şi trebuia să le cumpere pentru că neplata se sancţiona cu condamnări şi confiscarea averii. În plus, colectorii cotelor îşi însuşeau din bunuri, iar unele categorii precum chiaburii erau supraimpozitate pentru că de la ei se putea colecta mai mult. Scopul urmărit era lichidarea fizică şi economică a ţăranilor înstăriţi.

Campania de colectare a cotelor a fost însoţită de brutalităţi şi violenţe, care au mers de la sechestrarea unui membru al familiei celor care nu voiau să predea cotele până la execuţii demonstrative făcute de Securitate unde se consideră că familia respectivă poate influenţa comunitatea.

Cei care nu achitau la timp sau refuzau să plătească erau judecaţi în procese publice, ca instrument de intimidare. Mai mult, produsele erau strânse în baza cotelor până la nivelul seminţelor necesare însămânţării, astfel încât multe familii erau lăsate fără posibilitatea de a continua ciclul însămânţărilor şi astfel erau condamnate la înfometare.

Pe de altă parte, unii ţărani săraci au fost puşi în categoria chiaburilor doar pentru că aveau un conflict cu un activist sau membru al administraţiei locale şi s-au trezit în situaţia că trebuiau să predea cantităţi pe care niciodată nu le-ar fi putut produce, ajungând astfel la ruinare şi condamnări la închisoare.

Mai grav, campania de colectare a fost însoţită de brutalităţi şi violenţe, care au mers de la sechestrarea unui membru al familiei celor care nu voiau să predea cotele până la execuţii demonstrative făcute de Securitate unde se consideră că familia respectivă poate influenţa comunitatea şi să blocheze astfel procesul de colectare.

Octavian Roske a arătat că sistemul cotelor nu încetează în 1956 decât în ceea ce priveşte unele produse precum grâu, secară, porumb, floarea soarelui, ovăz, orz, fasole, linte cartofi, lapte, dar continuă la unele produse precum carne, vin, lână, struguri.

”Există chiar un decret care întăreşte cotele la carne pentru gospodăriile individuale – ţărăneşti, dar şi ale funcţionarilor şi muncitorilor, care deţin cel puţin un hectar, şi care sunt obligaţi în continuare să predea cote de carne. Statul depindea de aceste colectări pentru a asigura fondul centralizat de stat. Nu putea liberaliza peste noapte acest sistem şi pentru că ar fi pierdut controlul politic şi economic asupra satului, adică 70% din populaţia României”, a concluzionat cercetătorul INST.