Supravieţuitoare a ororii Colectiv: Imaginile din infern şi strigătele de ajutor mă urmăresc încă

De ani de zile cei ce au câştigat lupta cu flăcările din Colectiv şi cu bacteriile din spitalele româneşti suferă durerile cicatricilor de pe trup şi ale celor din suflet. Apariţia în presă a filmului cu parte din interenţia pompierilor din noaptea dramei, film ascuns timp de 4 ani, renaşte în aceştia întrebarea: câte persoane ar fi supravieţuit dacă s-ar fi intervenit diferit.

Şi nu doar întrebări, ci şi durerea de a trăi într-o "ţară bolnavă", reiese din postarea unei supravieţuitoare a dramei, Corina Gabriela Ioniţă.

Redăm integral postarea tinerei:

"Mă trezesc în zbârnâit de telefon. Ziarişti, televiziuni în goană după rating, vor o părere a mea, în legătură cu publicarea unui nou 'clip' din seria Colectiv. 'Nu ştiu despre ce este vorba şi mă grăbesc să ajung la tribunal, azi am audiere în dosarul Colectiv. Vă cer scuze!'

Am vorbit în cei 4 ani post-Colectiv, de am obosit. Am repetat obsesiv lucruri, în speranţa unei schimbări. Am rostit adevăruri tulburătoare, situaţii trăite de mine în acea perioadă de coşmar. Am vorbit despre orgolii şi ambiţii politice, despre malpraxis, infecţii, şpagă şi complicitate criminală. Am vorbit despre lacunele şi erorile din sistem, despre lipsa protocoalelor şi a planurilor în situaţii de urgenţă. Am vorbit despre toate acestea, nu puteţi spune că nu.

Imaginile din infern şi strigătele de ajutor mă urmăresc încă. Mă vor urmări probabil, toată viaţa. Nu suport să văd foc, nu suport mirosul de fum sau diluant, nu suport aglomeraţia şi mai presus de toate, nu-mi mai suport durerea. Am atacuri de panică din ce în ce mai dese, am temeri de tot felul, am coşmaruri. Mă sedez, să uit. Nu mai suport gândul că sunt la mâna unor monştri. Nu mai vreau să am de-a face cu sistemul medical românesc, nu mai vreau să fiu umilită, batjocorită. Nu mai vreau să fiu folosită, nu mai vreau să dau declaraţii în presă, m-am sălbăticit. Chiar am obosit, sunt un om bolnav într-o ţară bolnavă. Şi dacă eu mai am o şansă, ţara asta NU. E o biată păpuşă din cârpe mânuită de un păpuşar şi mai bolnav. E cumplit să fii victimă în ţara lui 'Avem de toate, nu ne trebuie nimic. Avem condiţii de Germania', în ţara lui 'S-a greşit, care-i problema?', a lui 'Trăieşti, ce mai vrei?', a lui Hexi, nici nu mai ştiu...sunt atât de multe Românii paralele cu etica, deontologia, organizarea, integritatea, competenţa, că le-am pierdut şirul.

În drum spre Tribunal am avut imprudenţa de a accesa filmarea. Deşi această filmare nu face altceva decât să ne confirme tuturor bănuielile, tot şochează. Şochează prin violenţa limbajului celor sosiţi acolo să ne salveze. 'Lasă-i în plm (de morţi)!', asta îmi răsună încontinuu în minte, de când m-am uitat.

Şochează prin detaşarea cu care majoritatea celor de acolo priveau spectacolul groazei. Şochează prin lipsa de organizare, prin intervenţia haotică şi tardivă, şochează prin prezenţa acolo a celor responsabili, ca salvatori, nu ca ceea ce sunt de fapt, criminali. Nu e un montaj prost de film horror, e ceea ce am trăit noi în seara de 30.10.2015.

Corpuri inerte cărate pe paleţi din lemn şi aruncate într-un colţ, civili care par mult mai dispuşi să ofere ajutor decât salvatorii în uniforme, primari, miniştri care îşi fac poze. Asta a fost seara în care România a murit şi nici măcar nu i s-a încercat resuscitarea. Simt că mă sufoc. Gheara din piept, nodul din gât, ţiuitul din urechi şi senzaţia de greaţă nu întârzie să apară. Ochii mi se împăienjenesc şi simt că o să pic. Ajung la tribunal şi merg teleghidată pe holuri în căutarea unui lift. Scările rulante sunt în revizie. Noi toţi suntem în revizie pe perioadă nedeterminată. Ajung în sală, îmi reperez avocata şi izbucnesc în plâns. Am fost tare, NU MAI SUNT.

Eu am fost scoasă din club după aproximativ 40 de minute de la declanşarea incendiului, adică în momentul în care au venit pompierii cu măşti şi tuburi de oxigen. După cum ştie toată lumea, incendiul s-a stins de la sine în foarte scurt timp de la izbucnire.

Filmarea asta începe pe undeva pe la minutul 15, cred. Oare câte persoane din cele 27 ar fi răspuns manevrelor de resuscitare, dacă acestea ar fi fost efectuate la timp? Oare câte persoane din celelalte 38 ar fi supravieţuit dacă s-ar fi cerut ajutor extern pe loc? Oare câte mame şi-ar mai fi putut privi în ochi copiii, încă? Nu am răspuns la aceste întrebări.

În ţara lui 'Avem de toate' nu ai voie să pui astfel de întrebări. În ţara lui 'Avem de toate' nu ai voie să simţi. În ţara lui 'Avem de toate' eşti persecutat, batjocorit, nimicit dacă îndrăzneşti să spui adevărul. Şi aveţi astfel şi răspunsul la întrebarea 'De ce a fost făcut public abia după 4 ani, acest film?'. Desigur, există şi un interes, vom afla în timp, al cui.

Noapte bună, România! O să mai cred în tine doar în clipa în care îi voi vedea în boxa acuzaţilor, pe lângă Piedone şi cei 3 de la ISU, pe toţi cei care apar pe această filmare, plus Bănicioiu, managerii de spitale, şefii de secţii.
Pa!

Later edit: realizaţi că filmarea e truchiată şi că ea este mult mai lungă", scrie pe Facebook Corina Ioniţă.