Sărbătoarea de 8 martie: captivi în lupta dintre imperii

Liliac înflorit
Liliac înflorit (Epoch Times)

În zilele noastre, ziua Internaţională a Femeii este sărbătorită în peste 100 de ţări. Însă – aşa cum este şi cazul sărbătorii de 1 mai – originea şi semnificaţia lucrurilor pe care le sărbătorim nu este neapărat cunoscută.

Din cauza războiului ideologic dus de estul comunist împotriva Occidentului, presupus creştin, există numeroase controverse asupra originii sărbătorii de 8 martie. Conform unei versiuni populare, sărbătorirea acestei zile a fost consemnată prima oară în 1907, pentru a marca reprimarea brutală a femeilor care protestau în New York cu ocazia celei de-a 50-a comemorări a unui protest reprimat al muncitoarelor din industria textilă.

Cu toate acestea, conform History.com, există o mare problemă cu această versiune – îndeobşte promovată de Rusia – anume că nici demonstraţiile de comemorare şi nici măcar protestul cu pricina (care ar fi datat în 1857) nu au existat.

Mai mult, cercetările făcute de History.com arată că versiunea de mai sus a apărut prin anii ’50, fiind strâns legată de efortul propagandistic făcut de Rusia comunistă de a separa sărbătorirea Zilei de 8 martie de trecutul său comunist.

Istoricul Temma Kaplan plasează prima sărbătorire publică a Zilei Internaţionale a Femeii în oraşul New York, pe data de 28 februarie 1909. Organizatorii, Partidul Socialist American, încercau să câştige popularitate unificând mişcarea sufragetelor, care cerea independenţă mai mare pentru femei, cu cauza socialistă.

Apostolul luptei, urii şi violenţei

În Manifestul Comunist publicat la jumătatea secolului XIX, Karl Marx propunea o societate „complet nouă” şi dărâmarea celei vechi. Marx propunea deschis ca distrugerea societăţii să se facă prin violenţă. Motorul acestor transformări era conceptul „luptei de clasă” – necunoscut până la Marx. Rupându-se de predecesorii săi care vorbeau despre armonie, Marx propunea o societate în care lupta era motorul principal.

În teoria sa, prezentă şi astăzi în spaţiul ideatic sub forme variate - Marx postula că în societate numeroasele clase se află în opoziţie unele faţă de celelalte, luptând una împotriva celeilalte şi că acest lucru frâna societatea.

Acţionând pe baza acestei teorii, marxiştii au încercat să se adreseze categoriilor defavorizate, declasate etc. cărora le propuneau „eliberarea de asuprirea capitaliştilor burghezi” conform unui model egalitarist, care nega diferenţe, nuanţe, valoarea, cauzalitatea şi chiar logica. „Defavorizaţilor” li se inocula „ura de clasă” considerată o virtute şi expresia unei „conştiinţe de clasă” mai înalte. Modul prin care se făcea acest lucru? Sedinţe de înfierare, discursuri care lăsau logica la o parte făcând apel la emoţii - în special invidie şi ură.

Abordarea a fost sistematică şi caracteristică mişcărilor socialiste, comuniste etc. Conceptul urii ridicate la rang de motor social era unic în istorie şi poate fi surprins dacă examinăm posterele comuniste – în care atât bărbaţii cât şi femeile sunt înfăţişaţi ca fiind puternici, încruntaţi, plini de ură la adresa „claselor exploatatoare”. Bakunin, un apropiat al lui Lenin, spunea: „În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele mai josnice”.

În războiul împotriva ordinii sociale existente, comuniştii au realizat rapid că unul dintre elementele care împiedica transformarea societăţii prin ură era familia. Pentru a dărâma familia, ideologii au aplicat acelaşi program – crearea de probleme false şi oferirea de soluţii false la falsele probleme create.

Astfel că în spaţiul ideologic al timpului au început să fie vehiculate idei care promovau emanciparea femeii de sub “dominaţia asupritoare” a bărbaţilor. Lucrurile au mers mai departe, instituţia matrimonială devenind „burgheză” şi „învechită”. Mişcările feministe, care cereau egalitate cu bărbaţii, înfloreau în Europa şi SUA.

„Internaţionalizarea” (un strămoş al „globalizării” actuale, concept vehiculat, oricât de ciudat ar părea, tot de Marx şi de discipolii săi) au catalizat mişcările feministe din Europa.

Pe 19 martie 1911 – cu ocazia celei de-a 40-a sărbătorire a Comunei din Paris, o mişcare socialistă radicală care a guvernat violent Franţa pentru scurt timp în 1871 – a fost ţinută prima Zi Internaţională a Femeii, deşi legătura dintre feminism şi Comuna din Paris este neclară – în afara faptului că aveau aceleaşi origini ideologice.

Apoi bolşevismul

În Rusia, pe 23 februarie 1917 (8 martie 1917 conform calendarului gregorian) o demonstraţie condusă de comunista şi feminista rusă Alexandra Kollontai s-a dovedit o parte a seriei de evenimente care au culminat cu abdicarea Ţarului rus Nicolae al Doilea – urmată de formarea guvernului provizoriu. Adunarea Constituantă, care a urmat, a acordat – cum era de aşteptat dată fiind agenda comuniştilor – dreptul de vot femeii.

Ca recunoaştere a importanţei demonstraţiei de pe 23 februarie, Vladimir Lenin a declarat Ziua Femeii sărbătoare naţională a Uniunii Sovietice, pe 8 martie. Sărbătoarea a fost rapid adoptată de ţările blocului comunist şi merită punctat că până la sfârşitul anilor ’70 Ziua Internaţională a Femeii nu era sărbătorită decât în ţările socialiste.

În 1975, an declarat Anul Internaţional al Femeii (aş puncta aici din nou caracterul internaţionalist festivist), Adunarea Generală ONU (poate nici acest detaliu nu este întâmplător) a fixat 8 martie ca Zi Internaţională a Femeii.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Cultură