Revista presei la Cannes: Mungiu stârneşte controversele

Pe croazetă plouă cu cronici la 'Dealurile' lui Cristi Mungiu. Se pare că, în contextul benign al primelor zile de festival, filmul adus de primul laureat român al Palme d'Or rămâne, arzător, la ordinea zilei. Cum s-a observat, deja, critica e scindată. Există admiratori ai filmului (cei mai numeroşi, de altfel) şi alţii, care-l contestă.

L'EXPRESS constată încă din titlu, că filmul lui Mungiu este primul întâmpinat cu câteva huiduieli în această ediţie a festivalului. Ceea ce, adaugă consolator, autorul, 'n-ar fi neapărat semn rău pentru viitorul lui în palmares.' Eu însumi am ieşit din vizionare divizat...' - mărturiseşte comentatorul. 'Îi lipseşte acestui nou film forţa viscerală care se găsea în 432, deşi 'unele din aceste tablouri de maici îmbrăcate în negru din cap până în picioare, sunt veritabile tablouri'.

Dar prevăzând obiecţia, cineastul cere să nu fie comparat un titlu cu altul: 'Nu cred în consensuri, nu cer ca filmul să fie iubit, vreau doar să-l provoc pe spectator, să-l împing să-şi formeze o opinie'.

'Prima bună surpriză la Cannes' - îl apreciază FIGARO în vreme ce LE POINT îl rezumă astfel: 'Lungi planuri, secvenţa şi absenţa muzicii, intriga, mizanscena de mare sobrietate se derulează sub semnul hibernal al acestui loc încremenit în timpuri. La RFI, Siegfried Forster spune, foarte frumos, încă din titlu: 'Cristian Mungiu înalţă rugi Binelui care ne face rău. Dezvăluind feţele luminoase şi sumbre ale sufletului uman'. Iar în TELERAMA, Pierre Murat, scrie: 'Ceea ce joacă în faţa ochilor noştri scapă epocilor şi modelor. Ne aflăm în eternul confruntării umane între aspiraţia la salvare şi atracţia pierzaniei. Ceea ce e fascinant!'

Deşi foarte mulţi dintre comentatori se referă la durata exagerată (două ore şi jumătate) a filmului în focul pledoariei, adulatorii ajung la susţineri exagerate.

Camille Esnault de la TOUTLECINE notează: ŤCum ne-ar putea face mai bine să simţim greutatea aceasta a orelor şi a datoriei faţă de Dumnezeu, altfel decât prin această lungire a poveştii, această lentoare a intrigii. Filmul ne cere aceeaşi răbdare ca a călugăriţelor, aceeaşi pasiune pentru artă, pe care o au ele pentru Dumnezeu, pentru a decela frumuseţea în compoziţii absolut perfectă a cadrelor. Autoarea crede chiar că 'Mungiu ne pune la încercare făcându-ne să îndurăm povara cotidianului acestor maici, dovedind astfel înalta exigenţă faţă de un cinema fără concesii, fără niciun artificiu.' Mergând pe aceeaşi logică a 'testului îndurării' doamna Esnault i-ar putea cere spectatorului ca, după ce şi-a plătit biletul, să-şi petreacă cele 150 de minute bătând mătănii, ca să înţeleagă cum trăiesc călugăriţele în chestiune.

Mai temeinice îmi par elogiile aduse de revista Screen International: 'Auster, distanţat şi filmat uimitor, filmul lui Mungiu este o istorisire neobişnuită a unui caz de exorcism românesc şi va scinda probabil opinia publicului şi a criticii, unii considerându-l o reuşită majoră, iar alţii acuzându-l de lungime şi senzaţionalism pretenţios. Dar cu siguranţă nu va trece neobservat...'

Păşind fără grabă, Mungiu îşi focalizează atenţia pe detalii de plan secund ce potenţează caracterul particular al poveştii. În faimoasa revistă americană Variety, criticul Dan Făinaru, originar din România, observă: 'Tensiunile dintre spiritual şi material, dintre grup şi individ, sunt speculate în mod inteligent şi insinuant, dar nu pe de-a întregul satisfăcător în După dealuri. El etalează acelaşi control al formei şi realismul sumbru ce caracteriza 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Totuşi acest portret al isteriei religioase, scrupulos echidistant şi arzând la foc mic, rar mai atinge intensitatea grea a precedentului său film, oferind pulicului o operă realizată dar neospitalieră ce va avea nevoie de tot sprijinul criticii pentru a găsi o nişă în cinematografele de artă.

În 'Cinema', Christophe Narbonne recunoaşte că filmul ridică probleme pasionante despre responsabilitate dar... îi reproşează cineastului 'pesimismul, ca să nu spunem nihilismul, care sfârşeşte prin a fi demoralizant.'

În Hollywood Reporter, Stephen Dalton ne întoarce la mult discutata problemă a duratei. 'La mult peste două ore, acestei drame psihologice austere îi lipseşte muşcătura politică şi suspans-ul trepidant din precedentul mult apreciat thriller al lui Mungiu, 4 luni 3 săptămâni şi 2 zile. Dar va atrage cu siguranţă un public internaţional exigent, pe baza reputaţiei solide a regizorului şi a incontestabilei sale abilităţi tehnice. După dealuri, conchide Dalton, e o operă cinematografică serioasă care-l confirmă pe Mungiu ca un talent în curs de maturizare, cu mai multe poveşti universale în tolbă decât cele legate de trecutul politic recent al României.

Să încheiem această revistă a presei internaţionale cu o remarcă dureroasă: Admiratorii lui Mungiu - constată cu tristeţe Figaro, 'sunt mai numeroşi în Europa decât în propria sa ţară...' Să ne resemnăm cu zicala că 'Nimeni nu-i profet în ţara sa?...