Predicţii pentru 2014: Europarlamentare cu miză mare

În general alegerile europarlamentare înregistrează o rată de absenteism mare şi un interes scăzut din partea cetăţenilor. Totuşi odată cu criza din zona euro şi cu cedarea de noi părţi din suveranitate către Bruxelles, votanţii au înţeles unde se ia decizia. În plus,în 2014, cele trei posturi de preşedinte al Comisiei, de preşedinte al Consiliului European şi de Înalt Reprezentant vor fi puse la bătaie. Miza este mare, iar votanţii ar putea să fie mai numeroşi, chiar dacă se vor orienta mai ales către partidele eurosceptice.

Până acum se punea problema deficitului democratic al UE. Singurul organism ales care se bucura de legitimitate democratică era Parlamentul European. Acesta a primit puteri importante odată cu Tratatul de la Lisabona, având un rol de codecizie, împreună cu Consiliul.

În timpul crizei euro, percepţia în diferite ţări puternic afectate de criză, precum Grecia, a fost că eurocraţii de la Bruxelles intervin, alături de ţările mari precum Germania în economiile lor şi-i forţează la măsuri de cedare a suveranităţii în diverse domenii. Cetăţenii s-au simţit excluşi dintr-un proces de decizie complex şi netransparent care-i afectează, dar la care ei nu au dreptul să participe. S-a pus din nou problema sacrificării democraţiei, în faţa necesităţii de a acţiona repede pentru a stinge focul din zona euro. Pe fondul crizei economice prelungite, deteriorării încrederii în Bruxelles şi în propriile guverne, s-a ajuns la o ascensiune puternică a partidelor eurosceptice şi populiste. Din acest motiv alegerile europarlamentare din luna mai vor fi un adevărat test pentru încrederea de care se mai bucură proiectul european.

Mulţi observatori prognozează că partidele populiste, anti-imigraţioniste şi extremiste vor obţine procente mari în acest scrutin, chiar şi pe fondul unei rate mari de absenteism, şi că aceste formaţiuni, unite de aversiunea faţă de UE, vor încerca să creeze un bloc puternic în Parlamentul European care să submineze activitatea sa din interior.

În Franţa, Frontul Naţional al lui Marine Le Pen este deja creditat în sondaje ca primul partid la europarlamentare, pe fondul scăderii drastice a popularităţii preşedintelui Francois Hollande, a agravării situaţiei economice şi a derivei dreptei. Hollande promitea în campania electorală mai multă protecţie socială şi nu menţiona nimic de măsuri de austeritate, reduceri bugetare necesare pentru a reduce deficitul şi datoria externă mare. Acum este însă constrâns să aleagă între majorarea de taxe şi impozite şi tăieri...şi ezită. Economia Franţei şi-a pierdut competitivitatea şi are probleme structurale. Iar dreapta pare că-l aşteaptă pe Sarkozy să se reîntoarcă pentru a o scoate din deriva identitară şi de personal.

În Marea Britanie, partidul extremist UKIP câştigă tot mai mult teren cu o retorică agresivă împotriva imigranţilor şi agitând pericolul ca Regatul să fie invadat de români şi bulgari din 2014, când se va deschide piaţa muncii pentru aceştia. Iar Cameron şi conservatorii, speriaţi că vor pierde următoarele alegeri, încearcă să confişte ei tema UKIP, anunţând măsuri de limitare a asistenţei sociale pentru imigranţi. Dezbaterea are accente complet anti-europene, pentru că este pusă în discuţie chiar libertatea de circulaţie, una dintre valorile fundamentale ale UE.

Aici este şi problema de fond. Partidele xenofobe, extremiste, populiste şi eurosceptice nu-şi propun doar să submineze sistemul european din interior, ci şi să submineze partidele mainstream din afară. Cazul UKIP care pune presiuni uriaşe asupra premierului Cameron este ilustrativ în acest sens.

Este greu de anticipat câte locuri va obţine blocul euroscepticilor de tot felul (dacă se vor uni şi organiza ca grup parlamentar) în Parlamentul European. În orice caz, chiar dacă vor avea o influenţă redusă asupra legislaţiei UE, aceste partide vor folosi tribuna europeană ca pe o portavoce, în sensul că o vor utiliza în politica internă. Presiunile lor vor reduce marja de manevră a guvernelor în privinţa adâncirii pieţei unice, a măsurilor de stabilizare a euro şi în general cele referitoare la mai multă integrare.

Partidele extremiste, populiste şi eurosceptice nu-şi propun doar să submineze sistemul european din interior, ci şi să submineze partidele mainstream din afară. Cazul UKIP care pune presiuni uriaşe asupra premierului Cameron este ilustrativ în acest sens.

Chiar şi în Germania se vede acest lucru. Ţara care a trecut aproape neatinsă prin criză are acum un partid eurosceptic care pledează pentru disoluţia ordonată a zonei euro şi ieşirea Germaniei din aceasta. Partidul Alternativa pentru Germania a ratat la mustaţă intrarea în Bundestag, chiar dacă a fost înfiinţat abia în 2013. Ea a reuşit să capteze alegătorii nemulţumiţi de pachetele de salvare pentru ţările sudice, care se tem de o uniune de transfer în care Germania este folosită pe post de bancă. Pentru 2014, analiştii prognozează că AfD ar putea intra în PE şi în câteva Landuri.

Miza leadership-ului

Pe de altă parte, alegerile europarlamentare au o miză mare şi în ceea ce priveşte viitorul leadership al UE. Chiar modul de selecţie a noului şef al Comisiei Europene contează. S-a pus problema ca preşedintele CE să fie ales direct ori de către PE sau de către cetăţenii europeni. Grupul Viitorului, format din miniştrii de externe din Germania, Franţa, Italia, Spania, Polonia, Olanda, Belgia, Danemarca, Austria, Portugalia şi Luxemburg, a făcut câteva recomandări în acest sens pentru a transforma UE într-o federaţie de state europene. Alegerea directă a preşedintelui Comisiei Europene l-ar legitima pe acesta să acţioneze ca un adevărat şef de executiv. Dacă el va fi ales dintre capii de listă ai familiilor politice europene, va avea o legitimitate indirectă. S-ar putea ajunge însă la o dispută aprigă între Parlament şi guvernele statelor membre reunite în Consiliul European în privinţa alegerii şi controlării şefului Comisiei. Se ştie că numirile în funcţiile de top ale UE se fac după negocieri intense între statele membre, compromisuri şi consens.

Deocamdată doar social-democratul Martin Schulz, preşedintele PE, s-a profilat ca şi candidat al Partidului Socialiştilor Europeni pentru preşedinţia CE. PPE, care cel mai probabil va rămâne cel mai mare grup în PE, oscilează între Viviane Reding, comisarul pentru Justiţie şi Michel Barnier, comisarul pentru piaţa unică.

Ţările membre din Consiliul European ar putea însă încerca să impună la şefia CE sau în fruntea Consiliului un premier precum polonezul Donald Tusk, irlandeza Enda Kenny, Jyrki Katainen din Finlanda sau Valdis Dombrovskis din Letonia. Conform Tratatului de la Lisabona, rolul hotărâtor în alegerea Preşedintelui Comisiei îl are Consiliul European, care propune (hotărând cu o majoritate calificată) un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. Acest candidat trebuie apoi aprobat de majoritatea deputaţilor europeni. Bineînţeles că tot Merkel va avea un cuvânt greu de spus în această privinţă.

Împărţirea celorlalte funcţii cheie, precum cea de Înalt Reprezentant şi comisar pentru afaceri monetare, se va face în baza unor negocieri politice şi algoritimi legaţi de familia politică, de ţări din nord sau din sud, state membre noi sau vechi şi sex. De exemplu dacă doi lideri din zona euro devin preşedinte CE şi al Consiliului European, postul de Înalt Reprezentant ar putea fi acordat unui estic, din afara zonei euro, precum ministrul polonez de externe Radoslaw Sikorski.