Originile şi evoluţia săpunului

Săpun
Săpun (Pixabay.com)

Săpunul are un rol determinant în societate şi educaţie, fiind folosit, printre altele, pentru protejarea sănătăţii, mai ales în această perioadă dificilă prin care trecem.

Nimeni nu ştie exact cum a fost descoperit săpunul, dar există diferite legende legate de începuturile sale.

Scurtă istorie a săpunului

Prima reţetă pentru a face săpun provine de la sumerieni în regiunea Sumeria (regiune istorică din Orientul Mijlociu) şi datează din 3000 î.Hr. Fenicienii inventează şi ei săpunul în anul 600 î.Hr., fiind obţinut prin amestecul grăsimii de capră cu cenuşă de lemn. Negustorii fenicieni au dus săpunul grecilor şi romanilor.

Spre al doilea mileniu î.Hr. se pare că egiptenii au obţinut un produs de curăţare a corpului din carbonat de potasiu şi sodă. Îmbrăcămintea a fost curăţată cu rădăcini de plante, sau s-a folosit urină descompusă bogată în amoniac. O legendă spune că denumirea de „săpun” provine de la locul numit „Muntele Sapo” din vechea Romă, unde grăsimea de la sacrificarea animalelor se amesteca cu cenuşa.

Cea mai veche atestare documentară despre fabricarea săpunului datează din anul 2800 î.Hr. şi provine din Babilon. Egiptenii foloseau săpunul fabricat din uleiuri şi anumite săruri alcaline pentru spălat şi tratarea unor boli ale pielii. Herodot spunea despre egipteni că dădeau mai multă importanţă igienei decât aspectului exterior. Aici există o motivaţie religioasă: ei considerau că un corp murdar exprimă lipsa de respect şi de smerenie în faţa zeului, chiar dacă sufletul este curat. Se spălau cu săpunuri din argilă amestecată cu cenuşă, iar pentru un miros plăcut, după spălare, foloseau uleiuri cu diferite arome.

Lumea mediteraneană antică nu cunoştea săpunul; ei foloseau doar ulei de măsline. Săpunul vechi a fost obţinut din cenuşă provenită din arderea lemnului de arţar, amestecată cu ulei de măsline, sifon şi grăsime animală. A fost un săpun perfect adaptat scopului său, iar fenicienii, cei mai activi comercianţi ai lumii antice, au dus săpunul în Occident, poate la Cadiz şi Marsilia în jurul anului 1000 î.Hr. Din secolul al II-lea d.Hr., medicul grec Galen recomanda săpunul atât în scop medical, cât şi pentru curăţare - elimina principala sursă de boală, „murdăria”.

Cum s-a dezvoltat fabricarea săpunului

Spre sfârşitul secolului al VII-lea apar producătorii de săpun în Spania şi Italia, unde săpunul era obţinut din grăsime de capră şi cenuşă din lemn de fag. Tot acum, francezii obţineau săpun folosind ulei de măsline. După introducerea parfumurilor, apar săpunurile speciale pentru baie, pentru bărbierit, pentru spălarea părului şi pentru rufe. Se pare că Ludovic al XIV-lea a decapitat trei producători de săpun pentru că au adus produse care i-au iritat pielea sensibilă.

Din secolul al VIII-lea, săpunul era cunoscut în toată Europa de Sud. Se fabrica în Toledo, Genova şi Marsilia, dar era un produs scump din cauza materiilor prime greu de extras, iar fabricarea era artizanală în fabrici de tip familial. În Spania antică a avut loc târgul din Castilia, la Medina del Campo, unde s-au întâlnit importanţi producători de săpun. Săpunurile din Toledo s-au bucurat de prestigiu concurând cu cele ale valencienilor şi cu „săpunul de la Veneţia”.

Englezii produc săpun din secolul al XII-lea, şi deja în 1633 Regele Charles I a acordat Societăţii de producători de săpun din Westminser, 14 ani de monopol în regat.

În 1791 are loc un eveniment important în istoria săpunului. Francezul Nicolas Leblanc a descoperit modul de a obţine sodă din sare obişnuită, lucru care va duce ca producţia de săpun să fie mult mai ieftină, deoarece anterior se folosea cenuşa de lemn şi carbonat de potasiu ca materie primă. Ceva mai târziu, în jurul anului 1820, francezul Michel Eugene Chevreul descoperă „oleina”, dovedind că săpunul era rezultatul unei reacţii chimice exacte. Aceste inovaţii au redus semnificativ mortalitatea infantilă în Europa în 1830. Un mare progres a fost realizat în 1861, când belgianul Ernest Solvay, pune bazele pentru fabricarea sifonului, cu care săpunul şi-a găsit formula definitivă, deoarece a adăugat amoniac şi dioxid de carbon, la o soluţie de sare de mare.

În 1903 apare „bara de săpun” inventată de germanul Adolph Klumpp şi faimoasa sa presă frigorifică pentru a face săpun. Această procedură a facilitat solidificarea rapidă a săpunului fierbinte şi lichid, printr-un proces de răcire cu apă, făcând uşor împărţirea aluatului de săpun în dimensiunea dorită. Procesul dura un sfert de oră, dar erau necesare câteva săptămâni ca săpunul să stea în presă.

La începutul secolului al XX-lea, chimiştii germani S. Geisler şi J. Bauer inventează un proces de fabricare a săpunului uscat. În 1906 compania germană Henkel din Dusseldorf, a început să vândă sub numele de „Persil”, primul praf de săpun de pe piaţă.

Săpunul în actualitate

În anii 1950, săpunul era acceptat ca obiect indispensabil de igienă personală. Baronul Justus von Liebig, un chimist german, a afirmat că ”averea unui popor şi gradul său de civilizaţie pot fi judecate în funcţie de cantitatea de săpun consumată”.

Multe săpunuri comerciale disponibile astăzi nu sunt săpunuri popriu-zise, ci un amestec de detergenţi sintetici, agenti de spumare, conservanţi chimici şi parfumuri.