Marius Dobrescu: fascinaţía traducerilor ca muncă de creaţie

Scriitorul Marius Dobrescu este totodată traducător şi redactor şef al revistei Prietenul Albanezului. Cu pasiune şi măiestrie a tradus numeroase volume din limba albaneză, înfăţişând cititorilor aspecte ale unei culturi mai puţin cunoscute, tradiţii şi obiceiuri, precum şi evenimente din istoria Albaniei. Dl Marius Dobrescu a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor redactorilor Epoch Times prezentând aspecte din specificul divers al muncii sale, pentru care a primit premii interne şi internaţionale:

R: Cum vă consideraţi mai împlinit, ca jurnalist sau ca scriitor şi care din cele două profesii v-au adus mai multe satisfacţii şi împliniri?

MD: Trebuie să vă spun încă de la început că cele două ipostaze în care mă aflu, cea de jurnalist şi cea de scriitor, sunt complementare. Am început să scriu şi să traduc imediat după terminarea facultăţii, spre sfârşitul anilor ’80. Am scris literatură pentru copii, proză SF, ba chiar şi poeme. În 1983 am publicat, la editura Univers, prima traducere din Ismail Kadare, romanul „Cronică în piatră”, după care au urmat alte douăzeci de volume numai din acest scriitor, fără a mai pune la socoteală cărţile altor autori albanezi. Făceam de curând un „inventar”, după aproape 30 de ani de activitate literară, şi am socotit în jur de 35 de volume traduse, la care se adaugă cărţile mele de eseuri, proză şi studii despre cultura şi istoria Albaniei. În gazetărie am intrat aproape fără să vreau, forţat de împrejurări, în urma unui conflict cu actualul director al Teatrului Naţional, Ion Caramitru, care în 1997 era ministru al Culturii. Atunci am abandonat funcţia pe care o aveam în conducerea unei instituţii din sistemul cultural şi m-am dedicat gazetăriei. Botezul focului l-am făcut la „Informaţia de prânz”, un ziar condus de Octavian Andronic, care nu a apărut mai mult de opt-nouă luni. Eram, cum s-a întâmplat şi cu alţii, un scriitor care intra în gazetărie, şi lucrul acesta m-a avantajat din punctul de vedere al scrisului. În acest moment, sunt şi jurnalist, redactor şef al revistei de cultură a comunităţii albaneze de la noi, revista „Prietenul albanezului”, dar şi scriitor. Căci, dacă o să mă întrebaţi, pentru mine traducerea e un act complex de creaţie, iar traducătorul poate fi considerat, fără doar şi poate, scriitor. Activitatea la revistă îmi asigură un salariu decent, iar traducerile din limba albaneză îmi umplu timpul şi-mi valorifică cunoaşterea acestei limbi europene rare. Ca să răspund la întrebarea dv., mă simt împlinit în ambele ipostaze.

R: De curând v-a fost conferită „Medalia Recunoştinţei” de către preşedintele Albaniei, Bujar Nishani. Ce semnificaţie daţi acestui eveniment deosebit?

MD: „Medalia Recunoştinţei”, pe care preşedintele Albaniei mi-a acordat-o la începutul lunii decembrie, la Tirana, este, aşa cum i-am spus-o şi domniei-sale, o recunoaştere a activităţii mele de trei decenii în beneficiul culturii albaneze. M-am simţit extrem de onorat pentru această medalie, pe care autorităţile albaneze o acordă doar celor cu merite deosebite în promovarea peste hotare a imaginii Albaniei şi culturii ei.

R: Aţi putea enumera câteva domenii specifice care au fost în centrul acţiunilor cărţilor traduse din limba albaneză?

MD: Dacă ar fi să mă refer numai la Ismail Kadare, vreau să vă spun că acest scriitor, care acum trăieşte la Paris şi este deja o voce europeană consacrată, a fost obsedat, mai ales după autoexilarea sa în Franţa (1990), de tema ororilor comise de comunism în Albania. Chiar şi ultima carte tradusă de mine la „Humanitas”, romanul „Spiritus”, vine din aceeaşi zonă de interes a romancierului. Fie că se referă pur şi simplu la acest regim (care a fost, se ştie, cel mai dur din Europa de est), fie că îmbracă haina alegoriei, cum este în cazul romanului „Palatul viselor” („Humanitas”, 2007). În acest ultim roman, Kadare descrie o instituţie opresivă din sistemul dictatorial al Imperiului Otoman, un soi de agenţie în care erau analizate şi interpretate visele supuşilor din toate colţurile imperiului. Din descrierea locurilor şi a personajelor, a fost însă clar pentru toată lumea că era vorba despre Comitetul Central al Partidului Comunist Albanez, un instrument nemilos prin care regimul îşi exercita dominaţia asupra societăţii.

R: Referindu-ne la cunoscutul scriitor Ismail Kadare, ce ne mai puteţi spune despre personalitatea scriitorului şi atitudinea lui faţă de comunism?

MD: Ismail Kadare mi-a fost profesor la Universitatea din Tirana, în 1973, iar relaţia mea cu el a crescut în timp şi a devenit una de colaborare apropiată. Poate că, în ciuda detractorilor lui (mai numeroşi în Albania decât în afara ei, aşa cum e la noi, la balcanici!), Kadare a fost unul dintre „actorii” care au grăbit prăbuşirea comunismului în Albania. Ziua în care s-a anunţat că el şi familia sa au cerut azil politic în Franţa, în octombrie 1990, a fost una dintre cele mai negre zile pentru conducătorii comunişti albanezi. Din octombrie 1990 şi până în februarie 1991, când a fost doborâtă statuia „marelui lider” Enver Hogea şi s-a legiferat pluripartidismul, regimul comunist de la Tirana a suferit şoc după şoc, ca un pacient a cărui inimă este pe cale de a ceda. Kadare a dat primul semnal că „bolnavul” este pe ducă.

R: Dar preocuparea pentru valorile morale?

MD: În cele mai multe dintre cărţile lui, acest scriitor de anvergură europeană este preocupat de profilul moral al poporului din care provine. Un popor despre care noi, românii, ştim destul de puţine şi pe care-l apreciem destul de în grabă. Despre principiile morale ale albanezilor am să vă spun un singur lucru: faptul că domnii şi boierii români îşi angajau paznici şi administratori albanezi spune totul. De altfel, chiar Imperiul Otoman a avut viziri, generali şi creatori de origine albaneză, iar fondatorul Egiptului modern, Mehmet Ali Paşa (1769-1849), a fost albanez din părţile Kavalei, în Grecia actuală. De altfel, se ştie că albanezii sunt oameni energici, inteligenţi şi fideli, calităţi pe care Kadare le afirmă, fără excepţie, în toate cărţile sale.

R: Aţi abandonat să scrieţi dv. opere proprii în favoarea operelor traduse din limba albaneză. Care este motivul?

MD: Motivul este unul pe care l-aş rezuma prin cuvintele lui Creangă: „Decât codaş la oraş, mai bine-n satul tău fruntaş”. De fapt, am simţit că mă pot exprima la fel de bine traducând cărţile altora, iar faptul că, în Albania, sunt considerat „ambasadorul culturii albaneze în România” îmi arată că am avut o bună intuiţie în clipa în care am ales acest drum. Această apreciere, plus toate cele de mai sus, mi-au întărit decizia. Poate că aş fi avut până acum o operă originală consistentă, poate că nu. Oricum, traducerea, ca muncă de creaţie, mă fascinează şi acum. În faţa paginii scrise mă simt ca un elev în timpul unui examen la matematică: fiecare propoziţie este un exerciţiu, fiecare frază, o problemă care trebuie rezolvată

R: Care au fost erorile dv. de când aţi început aventura scrisului?

MD: Erori e cam mult spus. La primele cărţi am avut acea stângăcie pe care o are orice începător. Dacă vorbim despre traducerile din Kadare, pot spune că mi-au trebuit ani buni pentru a intra în spiritul operei lui. În care acum mă simt ca peştele în apă şi, recunosc, îmi este greu să mă adaptez stilului altor prozatori. Şi încă ceva, o chestie foarte interesantă: acest scriitor, din care am tradus foarte mult, mi-a influenţat propriul meu stil. Scriind, observ că frazele mele sună cam ca ale lui, dar asta nu mă deranjează deloc. Dimpotrivă, mă face să mă simt bine.

R: Ne puteţi spune câteva trăsături de caracter sau abillităţi care vă ajută in cariera?

Din păcate, lumea în care trăim are mult prea multe de corectat. Toate se duc la vale, toate se degradează sub ochii noştri. Este o lume mustind de răutate, de invidie, de orgolii şi de ameninţări. O lume expusă permanent unor conflicte armate devastatoare... Emisiunile de ştiri sunt tot mai pline de proteste, de confruntări, de gaze lacrimogene şi bastoane de cauciuc. De alertele unor noi apocalipse. Ce poate fi corectat în această lume? Şi, mai ales, cine să o facă?

MD: Ca să înveţi perfect o limbă străină e nevoie de două condiţii: primo, să o înveţi la faţa locului, şi secondo, să ai ureche muzicală. Eu le-am întrunit pe amândouă. În perioada 1971-1975 am studiat, vreme de patru ani, limba şi literatura albaneză la Universitatea din Tirana. În plus, în copilărie am luat ore de vioară şi eram considerat, la Brăila, unul dintre cei mai avansaţi învăţăcei la acest instrument. În afară de asta, ca să traduci bine, trebuie să ştii, să stăpâneşti la perfecţie propria ta limbă. Să faci textul străin să pară că e scris în limba română. Iar eu am avut, la şcoala primară şi în liceu, dascăli minunaţi la acest obiect de studiu, dascăli cărora le mulţumesc ori de câte ori am ocazia.

R: Ce premii internaţionale şi din ţară aţi primit şi cum v-au influenţat cariera?

MD: Trebuie să vă spun că am câştigat câteva premii, cel mai important pentru mine fiind, totuşi, cel acordat de Ministerul Culturii de la Tirana, „Penda e argjendtë” (Pana de argint), în anul 2006. Au mai fost „Pena e artë (2010), din partea Asociaţiei Scriitorilor Albano-Americani, Premiul pentru traducere al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2003), Premiul „Balcanica”-Brăila (2010) şi cel de jurnalism pentru minorităţi (2005). Pot spune, lăsând modestia la o parte, că am adunat tot ce se putea aduna în domeniul meu de activitate, în spaţiul scrisului şi culturii albaneze.

R: Ati avut si dezamagiri?

MD: Recunosc, prea puţine. Una dintre ele a fost, poate, programarea apariţiilor editoriale pe bază de plan anual, înainte de 1990. Atunci când trebuia să aştepţi cu anii să ţi se publice o carte şi erai, oricum, la dispoziţia cenzurii mascate care se practica în editură. Asta în ceea ce priveşte cărţile mele, căci scriitorii albanezi, provenind dintr-o ţară socialistă, erau publicaţi relativ fără probleme. Singura nemulţumire, la ora aceasta, este legată de tarifele practicate de editorii români în relaţia cu autorii, inferioare chiar şi celor din Albania!

R: Trăind anumite momente pe care le-aţi relatat, v-au ajutat să valoraţi mai mult familia, prietenii şi viaţa în sine?

MD: Sigur că da. O să vă dau un singur exemplu: legătura mea sufletească cu Albania. Am avut o studenţie neobişnuită, într-o ţară despre care, la început, n-am ştiut nimic. De fapt, când am plecat într-acolo ştiam numai două cuvinte în albaneză: bukë (pâine) şi ujë (apă). Când ajungeam la Tirana, venind din vacanţă, după primele două-trei săptămâni simţeam un dor imens de casă, de părinţi, de prietenii din România, iar când eram acasă, în ţară, mi se făcea dor de Albania. Era ceva ciudat, dar pe deplin explicabil. Acum, după atâţia ani, simt că ţara aceasta, Albania, este a doua casă a mea, locul în care mă simt minunat, unde fiecare om îmi e prieten ş.a.m.d.

R: Ce lucruri ar trebui corectate în lumea în care trăim?

MD: N-aş vrea să vă spun nişte banalităţi, dar, din păcate, lumea în care trăim are mult prea multe de corectat. Toate se duc la vale, toate se degradează sub ochii noştri. Este o lume mustind de răutate, de invidie, de orgolii şi de ameninţări. O lume expusă permanent unor conflicte armate devastatoare. În care lideri bezmetici experimentează arme noi şi puternice. Emisiunile de ştiri sunt tot mai pline de proteste, de confruntări, de gaze lacrimogene şi bastoane de cauciuc. De alertele unor noi apocalipse. Ce poate fi corectat în această lume? Şi, mai ales, cine să o facă?

R: Ce proiecte de viitor aveţi?

MD: Proiectele mele sunt legate de ceea ce fac începând din 1983. La ora aceasta traduc ultimul roman „marca” Ismail Kadare, „Cina blestemată”, o carte considerată printre cele mai bune produse ale acestui autor. În paralel, pregătesc pentru tipar un volum de versuri ale unui poet albanez de peste ocean, Gjekë Marinaj. Iar revista îmi ocupă tot timpul care-mi mai rămâne. M-am obişnuit atât de mult cu „porţia” zilnică de albaneză, încât cred că aş înnebuni dacă nu aş avea ceva de făcut şi ar trebui să stau răstignit seară de seară în faţa televizorului.

R: Ce transmiteţi cititorilor Epoch Times de Noul An 2013?

MD: Le doresc ca 2013 să fie mai puţin cumplit faţă de cum se prognozează. De fapt, le doresc să aibă tot ceea ce merită!