Imnurile comuniste ca unelte de manipulare a identităţii naţionale. Partea I

Colacii de sârmă ghimpată ai crimelor comunismului ţin poporul român legat
Colacii de sârmă ghimpată ai crimelor comunismului ţin poporul român legat (NOEL CELIS / AFP / Getty Images)

Regimul comunist instaurat în România anului 1946 a avut nevoie să realizeze, pe de o parte, o ruptură cu trecutul şi, pe de alta – în mod paradoxal – o punte de legătură cu acesta. Pe de o parte, comunismul, ca regim totalitar, a promovat distrugerea „claselor exploatatoare” proprii sistemului anterior al monarhiei; pe de altă parte, acesta a urmărit să inventeze legături între sine şi evenimentele eroice din trecutul istoric al ţării pentru a-şi legitima existenţa. Acest tip de regimuri politice opresive apelează adesea la justificări şi origini istorice fabricate pentru a-şi consolida şi intensifica dominaţia.

Procesul de construire a unei identităţi naţionale veritabile este unul de dimensiuni istorice şi include asimilarea unei multitudini de experienţe marcante de natură culturală, socială, religioasă etc. trăite de un grup mare de oameni stabiliţi pe un anumit teritoriu. Toate aceste moşteniri istorice creează o memorie colectivă [1] şi duc la formarea unei viziuni asupra lumii, a unui mod de viaţă şi a unei culturi comune, proprii membrilor naţiunii. Se conturează astfel, în mod natural, un sentiment de apartenenţă la grup, oamenii devenind conştienţi de unitatea lor şi dezvoltând o “dorinţă de a trăi împreună”[2].

Pentru a defini identitatea naţională, putem observa că ea apare ca un complex de trăsături esenţiale care unesc membrii unei naţiuni şi care, în viziunea lui Anthony D. Smith [3], se împart în cinci mari categorii: o patrie sau un teritoriu istoric propriu; mituri şi locuri comune ale memoriei; o cultură publică, comună, la nivel de mase; drepturi şi obligaţii juridice aplicate tuturor membrilor; o economie comună şi mobilitatea teritorială a membrilor.

Mărcile identitare cel mai bine reprezentate se regăsesc în drapelul, imnul şi emblema unei ţări, care trebuie să reflecte întregul fundal, mentalitatea şi cultura naţiunii. Prin aceste trei simboluri care reclamă respect şi loialitate, un popor îşi afirmă identitatea şi suveranitatea, afirmă antropologul Eric Hobsbawm [4]. Manipularea politică a acestor mărci de identitate naţională realizează o deformare şi o substituţie, urmate de o propagare a identăţii nou-impuse atât pe plan intern (prin impunerea unei remodelări şi coeziuni specifice în mentalul populaţiei), cât şi pe plan extern (prin imaginea şi direcţia pe care ţara le adoptă).

“Zdrobite cătuşe” - lupta pentru eliberarea de identitate

Acest dintâi imn comunist creat la 4 ianuarie 1948 (în contextul abolirii monarhiei şi instaurării domniei PCR prin falsificarea alegerilor din 1946) este unul de elogiere a noii forme de guvernare - republica comunistă. Versurile imnului aparţin poetului Aurel Baranga, iar melodia, compozitorului Matei Socor. Destinatarul acestui imn (ca al oricărui imn naţional, de altfel) fiind unul colectiv, argumentaţia vizează masele. Vom descifra tehnicile retorice la care s-a recurs, precum şi nucleele tematice prezente în acest imn. Să aruncăm o privire asupra textului:

Zdrobite cătuşe

1. Zdrobite cătuşe în urmă rămân,
În frunte-i mereu muncitorul,
Prin lupte şi jertfe o treaptă urcăm
Stăpân pe destin e poporul.

2. Trăiască, trăiască, Republica noastră!
În marş de năvalnic şuvoi revărsat,
Muncitori şi ţărani, cărturari şi ostaşi,
Zidim România Republicii noi.

3. În lături cu putredul vechi stăvilar
E ceasul de sfântă-ncordare
Unirea şi munca şi lupta-i stegar
Republicii noi populare.

4. Spre ţelul victoriei mari ne-ndreptăm
E ceas de izbânzi viitoare
Credinţă în muncă şi luptă jurăm
Republicii noi populare.

Textul imnului abundă în mărci argumentative cu funcţia de captare a interesului publicului-ţintă, cel mai adesea prin elogierea acestuia (captatio benevolentiae). Astfel, se afirmă că proletariatul a fost şi este clasa cea mai de seamă, fiind reprezentativ pentru societate şi aflându-se la însăşi baza republicii: “În frunte-i mereu muncitorul”. Asta presupune, însă, că toate celelalte 'pături' sociale sunt privite ca fiind inferioare muncitorimii. Prin strategia supralicitării se hiperbolizează calităţile audienţei-ţintă în scopul atragerii acesteia de partea emiţătorului de discurs. O altă modalitate de apropiere a publicului este includerea acestuia în aceeaşi sferă de opinie cu emiţătorul: “Republica noastră”, “Muncitori şi ţărani, cărturari şi ostaşi/ Zidim România Republicii noi.” Acest din urmă vers formează un angajament luat în numele întregii populaţii, al tuturor categoriilor sociale care o compun. Interesant este ce obţinem când traducem ultimele două versuri din această a doua strofă: "Industria şi agricultura, învăţământul[5] şi armata/ le punem în slujba dezvoltării noului regim comunist din România.”[6]

La nivel tematic, încă din titlu putem observa că textul constituie un îndemn la ruperea legăturilor cu trecutul, cu forma anterioară de organizare a societăţii (“Zdrobite cătuşe în urmă rămân”). Populaţiei i se spune că este pe cale să iasă dintr-o robie (imaginată). Este vorba de o temă sensibilă evocată pentru a introduce în mentalul colectiv ideea că noul regim va dărui populaţiei libertatea mult aşteptată, scăpând-o din 'cătuşele' orânduirii socio-politice anterioare (“stăvilarul”). Această imagine are rolul de a crea o repulsie organică faţă de “putredul” sistem anterior şi de a sublinia contrastul cu prezentul comunist idealizat, din 1948.

“Prin lupte şi jertfe o treaptă urcăm”: poporul este chemat la luptă şi sacrificiu cu promisiunea eliberării şi a progresului. Se mizează aici şi pe atracţia către noutate: “România Republicii noi”, “Republicii noi populare” (o formulă repetată). Prin angajarea maselor în lupta revoluţionară, în numele republicii, acestora li se promite puterea asupra destinului: “Stăpân pe destin e poporul”. Aici se pune accentul totodată pe noţiunea de număr, pe cantitate - semne ale forţei ('comuniste'). Construirea viitorului comunist porneşte de la ideea de luptă crâncenă cu forţele ostile pentru atingerea ţelului urmărit: “marş de năvalnic şuvoi revărsat/ [...] Zidim România Republicii noi”. Cu alte cuvinte, forţa maselor populare („năvalnic şuvoi”) în lupta cu 'burghezo-moşierimea îi vor asigura noului regim totalitar o dezvoltare stabilă. Expresia “Zidim România” presupune totodată (printr-o falsă premisă la nivel implicit) că ţara nu este construită încă, ea trebuind “zidită” de populaţie şi de regimul nou-instaurat: acum trebuie construită ţara cu identitatea sa.

Ţelurile republicii sunt declamate în următorul vers: “Unirea şi munca şi lupta-i stegar”. Apelul la tema unirii (se invocă o valoare importantă în memoria colectivă) are la bază reacţia la o stare de fapt existentă cu un secol mai înainte. Încercarea este una de actualizare forţată a contextului divizării românilor, care era valabil înaintea unirii lui Cuza. Într-un context în care unirea fusese demult înfăptuită, falsul argument se întemeiază pe exploatarea ambiguităţii. Unicul sens aplicabil aici este cel de coeziune în vederea unui obiectiv comun(ist). Îndemnul la luptă priveşte distrugerea duşmanilor etichetaţi de guvernul PCR, reprezentanţii clasei 'asupritorilor' muncitorimii.

Răsplata anunţată (a luptei de clasă cerută populaţiei) constă într-o promisiune: un viitor al triumfului. Victoria strigată în “Zdrobite cătuşe” nu este altceva decât o noţiune vagă, lipsită de repere concrete, bazată iarăşi pe specularea ambiguităţii: “Spre ţelul victoriei mari ne-ndreptăm”. Versul acesta sugerează includerea maselor în războiul dus de Partidul Muncitoresc Român cu adversarii săi politici (“ne-ndreptăm”), o bătălie în care se anunţă că poporul s-a angajat deja şi că este chiar pe cale să o câştige.

Această luptă dictată de conducerea nou instaurată în 1946 este prezentată ca o datorie sacră şi urgentă a poporului român: “E ceasul de sfânt-ncordare”, “Credinţă în muncă şi luptă jurăm/ Republicii noi populare.” Angajamentul se arată a fi solemn, faţă de o entitate “sfântă” (republica) în care poporul “crede” şi la care se raportează. Prin asta se evidenţiază caracterul de cult al Partidului Comunist. Acum, să traducem şi versurile în cauză: “Jurăm să producem şi să luptăm cu convingere/ Pentru noua conducere a statului.”

Trecând în revistă punctele-cheie ale analizei noastre, putem conchide că imnul naţional din 1948 reprezintă, de fapt, un text elogiativ la adresa regimului comunist, menit totodată să atragă populaţia către linia adoptată de Partid. Proletariatul este clasa socială-ţintă, descrisă ca fiind eliberată de sclavia regimului politic anterior (monarhic) odată cu venirea sistemului comunist la conducerea statului. Ţelul îndemnului la coeziune este lupta cu foştii 'exploatatori', ruperea legăturile oamenilor cu trecutul lor şi construirea un viitor comunist utopic (consolidarea puterii PCR, în fapt). Totuşi, cel mai important aspect al imnului este imperativul formării unei identităţi naţionale comuniste cât mai repede posibil. Interesele Partidului Comunist (în accepţia sa generală) cer o masă populară manevrabilă, lipsită de reperele sale fundamentale. „Zdrobite cătuşe” reprezintă primul pas făcut în direcţia manipulării identităţii naţionale prin imnul de stat. Cel de-al doilea pas din 1953 îl vom urmări cu atenţie în următorul nostru articol.



[1] A se vedea Thiesse, Anne-Marie. “Edificarea culturală a naţiunilor europene”. Contrafort, 12 (2001)

[2] Definim astăzi în mod obişnuit naţiunea ca “un grup uman destul de vast, care se caracterizează prin conştiinţa unităţii sale (istorice, sociale, culturale) şi dorinţa de a trăi împreună” (Thiesse)

[3] Smith, Anthony D., National Identity. London: Penguin Books, 1991. p. 21.

[4] Hobsbawm, Eric and Terence Ranger, The Invention of Tradition. Cambridge: Cambridge University Press, 2000. pp. 11-12.

[5] În domeniul vieţii intelectuale, scopul partidului comunist a fost acela de a anihila orice formă de creativitate autentică: literatura, istoria, arta şi filosofia trebuiau să se subordoneze ideologic sferei politice (Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România. Raport Final. Bucureşti, 2006. p. 47)

[6] Stalinizarea presupunea dezvoltarea industriei grele, în special a celei constructoare de maşini. Stalin, ca şi Lenin, se maturizase într-o epocă în care industria siderurgică, cea a maşinilor electrice şi industria chimică ajunseseră să domine economiile capitaliste occidentale şi credea că puterea unui stat se baza pe aceste industrii gigant (ibid., p. 43).

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Opinii