ICR între zgomotul şi furia proletară

Când vrei să distrugi un popor începi cu fundamentul său cultural şi spiritual. Îi perverteşti tradiţiile, îi zdruncini valorile morale, îi persecuţi filozofii, intelectualii, îi denigrezi principiile şi îţi instalezi brutal sau insidios propriile principii sau non-principii. Aşa s-a întâmplat (mai ales) în trecut. Aşa au procedat toate domniile autocrate, toate regimurile opresive. Cel mai la îndemână exemplu pentru noi este comunismul.

Astăzi totul pare să fie mai subtil. Mai duplicitar.

Sau mai politizat, dacă e vorba de România, unde lipsa unei politici adevărate face ca totul să devină politizat.

A numi, re-numi, destitui, substitui oameni şi instituţii culturale după umorile, cheful şi culorile vreunui politician sau altul e o veche meteahnă moştenită. E deja un mod de a fi din care ai vrea să ieşi dacă tot e să te numeşti cetăţean al lumii, pentru a simţi aerul proaspăt al unui alt veac, pentru a te primeni de sufocarea din vremea când cizma sovietică apăsa mortal pe inima şi creierul fiinţei noastre.

Când Victor Ponta şi-a subordonat Inspectoratul de Stat în Constructii imediat ce s-a văzut în funcţia de prim-ministru, pentru a-l scăpa pe mentorul şi colegul său de partid de stresul justiţiei, putem încă găsi asta justificabil în sfera solidarităţii pe linie tovărăşească.

Când l-a destituit pe Vladimir Tismăneanu - autorul Raportului pe baza căruia Traian Băsescu a condamnat comunismul în 2006 - din funcţia de preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, oricât de meschin ar fi, încă se poate justifica politic.

Dar când transferă din senin o instituţie culturală autonomă, în mâna politică a Senatului, printr-o Ordonanţă de urgenţă la ceas de taină, te simţi asaltat. Dacă mai stai să asculţi şi argumentul “depolitizării”, te simţi insultat de felul cum şeful executivului vine cu o explicaţie în doi peri în faţa bunului simţ comun.

Oricât de nepopulară ar fi devenit figura preşedintelui celui mai important centru cultural din ţară, oricât de mult vrea fostul lider PSD să-l lovească direct şi indirect sub centură pe Traian Băsescu, prin gestul său de răfuială, premierul se clasează singur la un anumit nivel.

Oricât de controversat ar fi Patapievici, (deşi nu i se pot tăgădui merite profesionale şi intelectuale internaţionale) să-i insinuezi acuze legate de bani devine tot atât de meschin ca şi atunci când vrei să demonstrezi, împotriva evidenţei, faţa maculată a ‘domnului’ Năstase.

Cu atât mai mult cu cât e vorba de o instituţie. Nu ai voie, ca premier (ce vorbeşte la tot pasul de Schengen, UE şi fonduri europene) să plasezi nivelul discuţiilor la nivel de persoane şi preferinţe personale. Şi nu poţi eluda în niciun caz meritele Institutului Cultural Român care ne-a adus pe plan internaţional, în ultimii 7 ani mai multă recunoaştere pozitivă decât orice altă instituţie în cei 22 de ani.

Goethe: „...ura este ceva straniu. O vei găsi întotdeauna mai puternică şi mai violentă acolo unde există cel mai scăzut grad de cultură.”

Fără a ne erija în apărătorii domnului Patapievici, ne întrebăm, alături de Vasile Ernu, el însuşi un om de stânga, dacă vrem să cădem în aceeaşi logică medievală de personalizare a puterii în care vedem în instituţie doar persoana care o conduce şi mai puţin instituţia în sine şi legile care o guvernează? Şi dacă nu e cumva acelaşi lucru pe care l-au făcut şi guvernele precedente vehement criticate de proaspătul premier?

Nu e oare rămânerea premierului în aceeaşi paradigmă, după atâtea promisiuni risipite despre schimbare cel puţin semnul clar al indecenţei?

Chiar era urgenţa maximă a ţării să se dea o Ordonanţă de urgenţă pentru a avea loc această mutare?

Dacă tot s-ar fi urmărit înlocuirea omului din Institut, nu s-ar fi putut găsi o soluţie elegantă, dezbătută la lumina zilei, prin care ICR-ul să fie ‘salvat’?

Dar, după câte ne dăm seama cu toţii, oameni mai simpli şi oameni mai de cultură, fie de la dreapta la stânga, fie de la stânga la dreapta, este vorba despre ură.

Există ceva din rânjetul răzbunător al lui Alexandru Lăpuşneanu în surâsul insolent al premierului, care îşi şoptea de mult în barbă: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu”.

Mutările sale vin să ilustreze acest lucru.

Cultura înseamnă educaţie şi educaţia e periculoasă pentru cei ce se bazează pe intrigi, propagandă şi ură. Educaţia ne duce dincolo de ego şi interese meschine.

Goethe spunea că ura este ceva straniu şi "o vei găsi întotdeauna mai puternică şi mai violentă acolo unde există cel mai scăzut grad de cultură.”