Elisabeta Rizea - un simbol al rezistenţei anticomuniste

Tunisienii continua sa puna trandafiri pe sarma ghimpata pe Bulevardul Habib Bourguiba 25 ianuarie 2011 in Tunis, Tunisia.
Tunisienii continua sa puna trandafiri pe sarma ghimpata pe Bulevardul Habib Bourguiba 25 ianuarie 2011 in Tunis, Tunisia. (Christopher Furlong / Getty Images)

Ziua de 6 octombrie are o importanţă specială pentru rezistenţa anticomunistă din ţara noastră. A trecut fix un deceniu de la moartea Elisabetei Rizea, un simbol al rezistenţei anticomuniste.

Elisabeta Rizea a susţinut activ luptătorii anticomunişti refugiaţi în Munţii Făgăraş, care s-au opus regimului opresiv şi a îndurat 12 ani de temniţă grea şi torturile Securităţii, dar niciodată nu şi-a trădat cauza.

Povestea ei a devenit cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin.

Totul a început în primăvara anului 1949, în casa soţilor Elisabeta şi Gheorghe Rizea, în Nucşoara, Argeş, când membrii grupării „Haiducii Muscelului”, condusă de căpitanul Toma Arnăuţoiu, au decis să se opună puterii comuniste nou instalate şi s-au urcat în munţi.

Evenimentul a marcat începutul luptei dintre partizanii grupaţi în zona sudică a munţilor Făgăraş şi organele de Securitate, care a durat până în 1960.

Prea puţină lume mai ştie astazi că pentru a învinge acest sătuc de munte, Nucşoara, trupelor de Securitate si Miliţie le-au trebuit 10 ani şi mobilizarea celui mai mare număr de securişti pe cap de locuitor din întreaga istorie a represiunii comuniste.

Partizanii nu ar fi rezistat atât de mult dacă nu ar fi fost ajutaţi de cei rămaşi în sate, care îi alimentau cu mâncare şi informaţii.

Dar riscurile la care erau supuşi sătenii erau mari, fiind la rândul lor vânaţi de forţele de Securitate. Puţini au fost cei care au avut un astfel de curaj şi, cu atât mai puţini, cei care nu au trădat atunci când au fost supuşi torturilor, un mijloc de care Securitatea abuza pentru a determina oamenii să-şi trădeze conştiinţa.

”Trei zile dacă mai trăiesc, da vreau să ştiu că s-a limpezit lumea”

Printre aceşti oameni curajoşi se află şi Elisabeta Rizea, o femeie care a ales să stea dreaptă în faţa comuniştilor într-o perioadă în care majoritatea celor din ţară au plecat capul în faţa regimului asupritor.

Prima ei întâlnire cu metodele de tortură utilizate de Securitate a fost la vârsta de 38 de ani. Ar fi putut să se întoarcă acasă liniştită dacă le-ar fi spus anchetatorilor locul unde se ascundeau partizanii în munţi. Dar Elisabeta Rizea a ales să nu-şi trădeze conştiinţa.

„M-au dus la Miliţie, într-o cameră. Au tras o masă. M-au atârnat cu mâinile la spate de un cârlig prins în tavan. Şi mi-a fost frică şi stam şi ţipam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capul, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, dar nu ştiu de ei. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu!». «Îţi dăm 300 de lei!», au zis şi mi-au pus banii în faţa. «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi...». M-au trântit pe jos. M-au legat şi m-au bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi pe stânga, şi pe dreapta”, a povestit Elisabeta Rizea.

Au decis să o bage la închisoare, prima dată la Piteşti, mai apoi la Jilava - în total şapte ani de temniţă grea. Fiecare din aceşti ani a presupus bătăi şi torturii cumplite. Securitatea insista să afle locul unde se ascundeau partizani.

Dar Elisabeta nu a cedat: “Au început să mă bată cu un băţ până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste şi am leşinat. Mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”.

alte articole din secțiunea Opinii