Draga mea Romanie

Draga mea Romanie,

Permite-mi te rog sa te tutuiesc. Ne stim doar din copilarie si-as fi vrut sa fim mai apropiate. Sa-ti fiu poate o cunostinta, poate o prietena, desi stiu ca tu n-ai prea multi prieteni.

Iti scriu pentru prima data, cu indrazneala pe care ti-o dau departarile. Sunt undeva in inima Spaniei, plecata c-o bursa, c-un bagaj si c-un bilet de intoarcere. As vrea sa te linistesc de la inceputul scrisorii, nu-ti scriu ca sa-ti cer bani. Am primit destui, chiar prea multi, de la straini.

Iti scriu ca sa stii ca nu te-am uitat, desi mi-am dorit asta. Te-am lasat in aeroport, ca pe-o straina, verde si scaldata intr-o caldura neobisnuita pentru o zi de sfarsit de vara. De acolo de sus nu se vedeau nici saracia, nici furia, nici mizeria, nici suferintele toate. Te-am pierdut din vedere sub primul strat de nori. Sunt deja doua saptamani de atunci.

Am gasit o Spanie parca facuta sa fie gazda. Si sa stii ca nu m-am lasat impresionata de magazinele sclivisite, de preturile inabordabile sau de restaurantele ferchezuite. Nici de strazile doldora de lumini sau motoarele scumpe. Poate nu-s eu musafirul pe care si-l doreste, pentru ca alte lucruri mi-au furat mie ochiul. Aici se spala strazile in fiecare noapte. Aici cladirile au acelasi machiaj, de parca si-ar fi primit tencuiala de la acelasi mester. Tot una si una, stau cuminti sub o plasa verde, de renovare, si nu se sprijina in vreo bulina rosie scrijelita de timp. Aici strazile sunt fine ca obrazul unui bebelus si nimeni nu calca prea mult pedala. Ba chiar cla­xoa­ne­le se incapataneaza sa nu se agite, desi aici rosul semaforul tine cam cat Pastele, trei zile.

Stiai, draga Romanie, ca aici exista patru tomberoane pentru gunoi? Si ca oamenii chiar sorteaza plasticul si metalul, sticla, hartia, organicul. Stiai ca masinile de politie nu stau pisiceste la cotitura si ies tantose la fiecare abatere? Ca aici soferii nu au statie, nici antiradar si-mi dau prioritate prea des? Stii Romanie, cat e de liniste aici, cum masinile de salvare nu urla mai niciodata sfredelind asfaltul? O liniste din care iti vine sa musti, ca dintr-o paine calda. Iar oamenii sunt senini, nu exagerez, zau, decupati parca din ghidurile turistice. Politicosi si galesi. Incantati daca te balbai in limba lor.

Iti spun ceva, sa nu care cumva sa ma crezi usor naiva. O fi avand si orasul asta bubele lui, problemele lui politice, intrigi si stangacii, lipsa de locuri de munca sau altele. Sunt prea putine 3 luni ca sa le dibuiesc. Ce vreau sa-ti spun Romanie, e ca ele nu se vad pe strazi, in ochii oamenilor, nu se vorbeste despre ele la cozi (nici nu exista cozi, drept sa-ti spun, nici in fata farmaciilor, nici a spitalului, nici la bancomat, in zi de pensie), nu stau rupte pe pereti, fantome ale afiselor electorale din ultimul tur. Aidoma cu o gazda buna, daca exista amar in orasul asta, musafirii nu-l cunosc.

De ce, draga mea Romanie, noi nu cunoastem decenta, banii publici cheltuiti responsabil, linistea, lipsa chinului zilnic?

Stai sa-ti mai spun. Aici, Romanie, sacosele la magazin costa 1 cent. Atat. Probabil exact cat a costat sa fie produse. Aici, dupa ploaie, orasul ramane lucios, fara noroi, fara balti, fara cladiri cenusii. Aici riul e ornat cu poduri luminate, pista de bicicleta, banci si pontoane din lemn. Iar apa e curata. Aici mi-e rusine ca ma mir de toate astea, ca un copil salbatic.

De ce, draga mea Romanie? De ce noi nu cunoastem decenta, banii publici cheltuiti responsabil, linistea, lipsa chinului zilnic? De ce noi nu traim in corectitudine, in siguranta, in pace interioara? De ce noi nu ne respectam cladirile, peisajele, aproapele? De ce noi nu suntem normali?

M-ai crescut ca un copil salbatic, Romanie.

Inchei aici si-ti spun „Saru’mana”, precum i-as spune mamei. Ramai a mea.

P.S. : Astept raspuns.