Despre rolul intelectualului de a "înveli în cuvinte adevărul realităţii": Gabriel Liiceanu şi cartea sa "Fie-vă milă de noi!..."

Pe 23 noiembrie, la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus, Gabriel Liiceanu a esenţializat, în câteva cuvinte, mesajul cărţii Fie-vă milă de noi! Şi alte texte civile, făcând trimiteri către contextul socio-politic şi explicând pe înţelesul tuturor retorica ironiei folosită în textele cumulate în volum.

Despre tăcere şi valoarea cuvintelor

Liiceanu a mărturisit faptul că a utilizat şi nu s-a dezis de maniera sa retorică de exprimare, mereu cu elemente de subtext ataşate mesajului de suprafaţă, din 1989 până astăzi. De aici, şi titlurile, cu o ironie mai mult sau mai puţin evidentă cititorului de rând: “Apel către lichele” şi “Fie-vă milă de noi!”. Am putea spune că sunt cu adevărat sarcastice, nu doar de natură ironică, întrucât avem de a face cu o şarjare a ironiei, care ajunge să îşi demoleze ţinta. Scrisoarea adresată premierului Victor Ponta este cea mai pregnantă ilustrare în acest sens. Liiceanu, prin subtextul “Scăpaţi-ne de dvs!”, face apel conştiinţa morală a destinatarului său, îndemnându-şi ţinta “să facă un pas înapoi şi să ne lase în pace”.

Unul dintre rolurile intelectualului în societatea liberă actuală este de a nu tăcea în faţa “porcăriilor” pe care le vede cu pregnanţă şi nici de a se ascunde în spatele unor “propoziţii echidistante”, ci, în mod clar, de “a înconjura cu un cuvânt adevărurile realităţii” în cuvintele lui Liiceanu, atunci când dihotomia adevăr şi minciună, sau “alb şi negru” este cu adevărat evidentă.

În trecutul antedecembrist, Gabriel Liiceanu a folosit strategia, judicioasă pentru sine, de a tăcea, în locul actelor de eroism precum autoincendierea sau afişarea bannerelor de protest anticeauşist, care i-ar fi primejduit grav viaţa: “într-o societate totalitară nu orice om este în stare să devină martir, erou, sau cadavru” şi, în plus, gestul nu ar fi “coagulat” masele. Oamenii, cu siguranţă, ar fi fugit cât mai departe de un asemenea erou, în viziunea lui Liiceanu, dată fiind cultura fricii inculcată oamenilor prin presiunea Securităţii şi a îndoctrinării în acest sens. Manifestarea unei atitudini personale (şi cu precădere colective) de rezistenţă şi/sau disidenţă faţă de puterea politică de tip comunist era înăbuşită prin simpla strategie a panopticon-ului, adică, a monitorizării perpetue şi absconse, care teroriza populaţia – ceea ce George Orwell numea “Big Brother”. Un intelectual, gândeşte Gabriel Liiceanu, avea şi are mai presus de toate datoria de a nu “prostitua cuvintele”: “Cu niciun preţ, chiar cu preţul vieţii deca e nevoie, să nu abdici de la valoarea cuvintelor” prin colaborarea la politica [propagandistică şi ipocrită] a Partidului Comunist. În ochii filosofului, “dacă niciun intelectual nu ar fi acceptat să intre în spaţiul laudei, al omagiului, al minţitului, al angajărilor false, comunismul n-ar fi fost cu putinţă”.

Dacă intelectualul umanist avea resortul tăcerii la îndemână înainte de căderea comunismului, această condiţie se schimbă după dobândirea libertăţii de exprimare în societatea prezentă, unde “a tăcea înseamnă a deveni complice cu porcăriile care se petrec sub ochii tăi”. Desigur, nu din vreun tip de hedonism de joasă speţă s-ar angrena un filosof sau scriitor în înfierarea abuzurilor comise pe scena politică sordidă, pentru că lecturile înalte ar fi infinit preferabile. Totuşi, în cuvintele lui Liiceanu: “dacă o faci, o faci de ruşine la un moment dat”, pentru a “exprima ceea ce toată lumea simte, dar nu toată lumea poate formula”.

Decelarea adevărului în metamorfozele istoriei

Partizanatul în expresia literară, sau în sensul pathosului discursiv, este totuşi o opţiune, dacă un intelectual exprimă prin aceste căi adevărul, în ciuda naturii radicale a rostirii acestuia. Exemplul dat de autor pe această linie este articolul “De ce regi”, prin care Liiceanu descrie “iubirea colectivă” românilor faţă de rege, cu prilejul întoarcerii sale în 1992, sentiment care se explică prin faptul că, până atunci, “poporul ăsta n-a fost iubit de 45 de ani de nimeni (...) nimeni nu l-a iubit şi n-a iubit pe nimeni”. Pe de altă parte, criticile lansate de autor, în cartea Uşa interzisă, la adresa regelui, care a acceptat ulterior să trateze “la aceeaşi masă” cu detractorii şi duşmanii săi de odinioară, exprimă necesitatea adaptării la evoluţia istoriei, a judecării raţionale a contextului pe măsură ce el se schimbă, având mereu ca reper adevărul, fiindcă întotdeauna “o conştiinţă trebuie să se adecveze la aceste feţe schimbătoare ale realităţii”. În pofida oricăror trăiri sau simţăminte personale integrate în text, ceea ce rămâne şi ceea ce trebuie extras ca esenţă este veracitatea, este adevărul care se cere cu necesitate expus.