De ce este FMI atât de obsedat de creşterea economică? Răspunsul se află în păcatele trecutului

Conform unor analişti, creşterea economică – de care este atât de obsedat FMI – nu este întotdeauna cea mai bună soluţie pentru dezvoltarea unei societăţi. În schimb, ar trebui crescută productivitatea, de exemplu.
Christine Lagarde, directorul general al FMI.
Christine Lagarde, directorul general al FMI. (Captură Foto)

Cum ştii când eşti obsedat de ceva anume? Definiţia din dicţionar susţine că ai o idee sau un gând care se află constant în minte.

La întâlnirile sale anuale de săptămâna trecută, Fondul Monetar Internaţional a arătat că este clar obsedat de creşterea economică. La prezentarea Perspectivei Economice Globale şi predicţiilor sale pentru creşterea economică, cuvântul “creştere” a apărut de 37 de ori, mai mult decât oricare alt cuvânt. În plus, dacă luăm în considerare faptul că directorul FMI, Christine Lagarde, a folosit la conferinţa de presă acest cuvânt de 22 de ori şi faptul că la o conferinţă privind stabilitatea financiară a fost folosit de 16 ori, se poate trage concluzia că FMI este obsedat de creşterea economică.

“Speranţa mea la sfârşitul întâlnirilor anuale este că fiecare ministru al finanţelor, fiecare guvernator de la Banca Centrală, se vor întoarce acasă gândindu-se ce ar putea face pentru a impulsiona creşterea, care este în prezent prea scăzută de prea mult timp, de ea beneficiind prea puţini”, a declarat Lagarde la o conferinţă pe 6 octombrie.

Creşterea nu este necesară

Creşterea economică este bună. În principiu. Companiile investesc şi generează câştiguri prin creşterea rezultatului economic şi al productivităţii. Mai multe locuri de muncă, mai multe produse, mai multe din toate.

Totuşi, merită a fi notat faptul că o economie nu are nevoie de creştere în toate circumstanţele şi cu orice cost, în special nu atunci când creşterea este definită în raport cu PIB-ul unei naţiuni, un concept statistic eronat. Acest lucru este în principal adevărat pentru economiile dezvoltate: asemenea unui copac care a ajuns la înălţimea sa maximă, economia nu are nevoie să crească pentru ca toţi cetăţenii săi să poată beneficia.

Apropos de copaci, cel mai cunoscut bătrân copac din lume se numeşte Old Tjikko şi se află în Suedia, iar savanţii susţin că are 9.550 de ani. Copacul a încetat să crească cu mult timp în urmă şi, cu toate acestea, este într-o formă bună. A intrat pur şi simplu într-un ritm natural fără ambiţia de a creşte până la cer.

Acest principiu funcţionează în ţări precum Japonia, cu o populaţie în scădere şi unde PIB-ul cu greu s-a clintit în ultimii, cel puţin 10 ani, şi unde PIB-ul pe cap de locuitor a crescut datorită creşterii productivităţii. Există o problemă a distribuirii veniturilor, dar aceea este o altă problemă, dar care nu are neapărat şegătură cu lipsa creşterii - un exemplu fiind China, unde este prezentă deşi economia acesteia a crescut cu 10% în ultimul deceniu.

Automatizarea şi o forţă de muncă bine pregătită permit ca o fracţiune din populaţie să întreţină restul, indiferent dacă populaţia creşte sau scade. În SUA, mai puţin de o treime din populaţie are o un loc de muncă cu normă întreagă şi aceasta ar putea cu uşurinţă să întreţină restul populaţiei.

Economiile în curs de formare, pe de altă parte, nu pot întreţine întreaga lor populaţie şi prin urmare trebuie să crească până când sunt pe deplin dezvoltate, precum un copac tânăr care încă nu a ajuns la potenţialul său maxim.

Chiar şi dependenţii de "creştere" din FMI înţeleg, probabil, că Pământul are resurse finite şi poate găzdui un anumit număr de oameni. Aşadar, prin definiţie, creşterea economică trebuie să ajungă la un platou, la un moment dat.

Motivul real pentru dependenţa de creştere

Adevăratul motiv pentru care Fondul şi guvernele din spatele său doresc să stimuleze creşterea cu orice preţ stă în enorma povară a datoriilor pe care le-a acumulat în special lumea dezvoltată. Datoria este de 152 trilioane de dolari [a lumii dezvoltate] la sfârşitul anului 2015 sau 225% din PIB-ul mondial, conform FMI.

Această datorie este însoţită de dobânzi şi acestea pot fi plătite doar dacă există un oarecare câştig sau o creştere economică. Într-o economie funcţională, capitalul ar trebui să genereze în mod natural câştiguri, iar dacă nu o face, atunci trebuie să fie amortizat ca un proiect eşuat şi să se facă loc pentru ceva nou.

Totuşi, în noua normalitate este demodată recunoaşterea greşelilor sau amortizarea datoriilor neacoperite. Astfel, datoria continuă să se adune, aglomerând bilanţurile contabile şi ţinând preocupate băncile centrale, guvernele şi FMI pentru găsirea unei soluţii artificiale la această problemă veche. Japonia, cu datoria sa totală de peste 400% din PIB este în mod ironic cel mai prost exemplu în acest caz.

Un alt motiv este faptul că multe guverne ale lumii dezvoltate nu vor recunoaşte că nu vor putea plăti pensiile şi asigurările sociale fără a creşte baza de taxare şi fără a avea un aflux de populaţie care să susţină sistemul social. Bătrânul Tjikko nu are această problemă.

FMI este o instituţie suficient de mare pentru a găsi tot felul de idei pentru a rezolva problema. Într-un document publicat în 2013, analiştii FMI au propus o taxă pe avere de 10% pentru a reduce povara datoriei. Pe baza acestei măsuri, vor fi luate active de la un creditor pentru a stinge obligaţiile unui debitor, reducând datoria în sistem.

Deşi dificilă de implementat în practică, o taxă pe avere sau simpla ştergere a datoriei este asemănătoare cu tăierea ramurilor unui copac pentru a oferi altor ramuri şi frunze spaţiu de creştere.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Economie