Cum arată Egiptul post-referendum

”În Egipt, lupta nu este numai politică şi/sau socială ci capătă şi o puternică conotaţie religioasă. Susţinerea sau nesusţinerea Constituţiei poate fi asociată cu o poziţie pro sau contra islamului. Dar nici liberalii nu-şi doresc un stat nereligios”, explică Ciprian Răglean, un manager român din Cairo, într-un interviu pentru Epoch Times.

Care a fost atmosfera în Egipt (Cairo) înainte, în timpul şi după aprobarea Constituţiei islamiste? Ce prevederi i-au deranjat cel mai tare pe cei ieşiţi în stradă? Ce cereau protestatarii?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie înţeles contextul mai larg din Egiptul post-Mubarak. În prima parte a anului 2011, imediat după înlăturarea de la putere a preşedintelui Mubarak, mai toţi egiptenii erau stăpâniţi de un entuziasm nemărginit. Aparent nu existau diferenţe de opinie între musulmanii radicali şi cei moderaţi sau între creştini şi necreştini. Toţi egiptenii considerau că odată ce a fost înlăturat dictatorul, Egiptul va merge cu paşi repezi înainte, iar fiecare egiptean îşi va vedea visul transformat în realitate. Pe măsură ce a trecut timpul, s-a putut observa că nu toţi egiptenii visau la fel: salafiştii, grupare radicală islamică, doreau ca Egiptul să devină o republică islamică unde legea sharia să fie aplicată foarte strict, iar gruparea islamistă Frăţia Musulmană vroia să acapareze cu orice preţ cât mai multă putere; în timp ce musulmanii moderaţi şi creştinii îşi doreau mai degrabă un stat laic cu o democraţie asemănătoare celei europene.

Alegerile parlamentare din anul 2011 au fost câştigate în proporţie covârşitoare de partidele radicale islamiste – reprezentanţii salafiştilor şi ai Frăţiei Musulmane. Ca urmare, majoritatea celor 100 de membri care au fost numiţi să modifice Constituţia au fost reprezentanţii comunităţilor radicale islamice. Musulmanii moderaţi, creştinii şi femeile au avut o reprezentare simbolică în cadrul Adunării Constituante. Pe durata celor câteva luni în care s-a lucrat la modificarea Constituţiei, reprezentanţii grupărilor islamiste radicale şi-au impus punctul de vedere refuzând un dialog şi o dezbatere reală cu grupările minoritare din cadrul Adunării Constituante.

Această poziţie de forţă a condus treptat la refuzul reprezentanţilor grupărilor moderate de a mai participa la întrunirile Adunării Constituante şi, ulterior, la retragerea lor din această adunare. Aşa s-a ajuns la redactarea unei noi Constituţii care reflectă doar punctul de vedere al grupărilor radicale islamice. Decizia preşedintelui Morsi (provenit din cadrul grupării Frăţia Musulmană) de a-şi aroga în mod nejustificat puteri sporite precum şi graba cu care preşedintele a organizat referendumul de validare / invalidare a Constituţiei, fără a dezbate în mod public noile prevederi, nu a făcut decât să încingă şi mai mult spiritele.

Acesta este contextul în care egiptenii care nu sunt partizanii unei soluţii radical islamice au ieşit în stradă în număr foarte mare pentru a protesta. Zeci şi, uneori, sute de mii de oameni au manifestat atât în Cairo cât şi în alte mari oraşe ale Egiptului.

Am participat la o astfel de demonstraţie din curiozitate. Spre surprinderea mea am întâlnit egipteni din toate păturile sociale: studenţi şi muncitori, intelectuali şi vânzători de la tarabe, bărbaţi dar şi multe femei. Majoritatea demonstranţilor doreau ca preşedintele Morsi să revină asupra deciziei prin care-şi sporise puterea şi cereau dizolvarea Adunării Constituante în vederea înlocuirii ei cu un organism în care să fie reprezentate mult mai echitabil toate forţele politice, religioase şi sociale din Egipt. Au fost şi voci care au cerut demiterea preşedintelui Morsi.

Iniţial protestele au fost paşnice. Lucrurile s-au acutizat însă când partizanii preşedintelui Morsi şi ai grupării Frăţia Musulmană au organizat o contrademonstraţie, atacându-i pe cei care protestau împotriva preşedintelui. Luptele de stradă s-au soldat cu câţiva morţi şi sute de răniţi. În mod ciudat, poliţia şi armata nu au intervenit cu fermitate în primele ore ale conflictului.

Putem să vorbim despre o revoluţie furată, ca în România, odată ce islamiştii au obţinut 75% din locurile parlamentare? Se pune problema aşa de către localnici?

Este greu să comparăm situaţia din Egipt cu cea din România post-decembristă. În primul rând pentru că în România cei care au „furat” revoluţia au fost oamenii regimului comunist. În Egipt pare a fi o schimbare reală de regim. Frăţia musulmană, gruparea care deţine acum puterea în Egipt, a fost persecutată şi scoasă în afara legii în perioada regimului Mubarak. Pe de altă parte, în Egipt avem un foarte puternic element religios. Lupta nu este numai politică şi/sau socială ci capătă şi o puternică conotaţie religioasă. Susţinerea sau nesusţinerea unui partid, candidat la preşedinţie sau a unui set de legi (Constituţia) poate fi asociată cu o poziţie pro sau contra islamului. Dincolo de aceste diferenţe însă, aşa este, foarte mulţi dintre egipteni se simt trădaţi. Ei declară că nu au luptat pentru a înlocui un dictator laic cu o potenţială dictatură religioasă. Sunt cu atât mai supăraţi cu cât, iniţial, gruparea Frăţia Musulmană a declarat că nu este interesată de acapararea puterii în Egipt. Acum însă Fraţii Musulmani deţin majoritatea în Parlament şi postul de preşedinte şi prim- ministru.

Cine sunt noii protestatari din Piaţa Tahrir? Creştini, seculari, liberali? Ce s-a schimbat în revendicările lor?

Urmărirea evoluţiei demonstraţiilor din Piaţa Tahrir este interesantă pentru că este un fenomen în sine. Este posibil să mă înşel, dar percepţia mea este ca majoritatea egiptenilor care sunt acum în piaţa Tahrir sunt cei care au demonstrat iniţial împotriva preşedintelui Mubarak şi mai apoi împotriva consiliului militar care preluase conducerea ţării. Partidele radical islamice, cu mici excepţii, nu au fost foarte vocale în Piaţa Tahrir în momentele cheie.

Am participat la o astfel de demonstraţie din curiozitate. Spre surprinderea mea am întâlnit egipteni din toate păturile sociale: studenţi şi muncitori, intelectuali şi vânzători de la tarabe, bărbaţi dar şi multe femei. Majoritatea demonstranţilor doreau ca preşedintele Morsi să revină asupra deciziei prin care-şi sporise puterea şi cereau dizolvarea Adunării Constituante în vederea înlocuirii ei cu un organism în care să fie reprezentate mult mai echitabil toate forţele politice, religioase şi

Majoritatea participanţilor sunt într-adevăr liberali. În Egipt nu trebuie pus însă semnul egalităţii între liberal sau secular şi ateu sau necredincios. Societatea egipteană este, probabil încă de pe vremea faraonilor, foarte religioasă. Aşadar liberalii nu-şi doresc un stat areligios. Doresc mai degrabă un stat în care valorile religioase sunt respectate, dar nu impuse. Dincolo de asta, doresc un Egipt prosper şi lipsit de corupţie. În ceea ce priveşte revendicările lor, cred că acestea au rămas în esenţă aceleaşi.

Demonstranţii din Tahrir sunt cei care au militat încă din ianuarie 2011 pentru un Egipt democratic. Au făcut acest lucru atunci când Mubarak era preşedinte, în perioada în care generalii au condus Egiptul şi o fac şi acum când noii conducători par să vrea prea multă putere.

Au intervenit poliţia şi armata în actualele proteste? S-a schimbat raportul dintre armată şi Frăţia Musulmana, dat fiind că preşedintele Morsi a chemat armata să supravegheze desfăşurarea referendumului?

Este incă prematur de concluzionat care este relaţia dintre Frăţia Musulmană şi armată sau dintre aceasta şi preşedintele Morsi. Cert este faptul că după preluarea puterii, Morsi a făcut schimbări radicale la vârful conducerii armatei, înlocuindu-l pe mareşalul Tantawi cu un general mult mai tânăr şi aparent un apropiat al Frăţiei Musulmane.

Armata şi poliţia nu au jucat un rol foarte activ în timpul demonstraţiilor din octombrie şi noiembrie 2012. Aparent au avut o poziţie neutră. Pe de altă parte, mulţi dintre generali par să susţină noua Constituţie. Se pune deci întrebarea dacă au adoptat această poziţie datorită faptului că noile legi le protejează interesele.

Cum trăiesc creştinii copţi actuala turnură politică spre islamism? Sunt ei în stradă pentru a protesta împotriva Fraţilor Musulmani?

În ultimii ani creştinii copţi nu au fost foarte activi din punct de vedere politic. Fiind o minoritate creştină într-o ţară dominată de musulmani, poziţia lor a fost şi continuă să fie foarte delicată. Spre sfârşitul anului 2012 copţii au devenit însă mult mai activi, cel puţin din perspectiva participării la demonstraţii.

Cred că este o reacţie ce-şi are originile în spaimă. Foarte mulţi dintre creştinii egipteni sunt realmente înspăimântaţi de o posibilă dictatură religioasă în Egipt. Nu trebuie uitat faptul că în ultimii doi ani, în Egipt, au avut loc o serie de conflicte între comunităţile musulmane radicale şi cele creştine. Aceste conflicte au lăsat în urmă zeci de morţi şi sute de răniţi, majoritatea lor provenind din cadrul comunităţilor creştine.

Cunosc personal câteva cazuri de creştini copţi care au părăsit Egiptul şi alţi câţiva care plănuiesc să facă acest pas în viitorul apropiat. Destinaţiile lor sunt Canada, SUA sau Europa. Aceasta este însă o soluţie pentru o minoritate a creştinilor egipteni. Acea minoritate care are educaţia necesară şi capitalul care să-i permită să emigreze. Ceilalţi, cei mulţi, vor rămâne în Egipt. Ei vor trebui să lupte politic sau să se resemneze şi să spere că nu va fi mai rău.

Ciprian Răglean lucrează în biroul din Cairo al unei multinaţionale.