"Cheia problemelor economice este sistemul financiar mondial care a devenit ilicit"

Articol scris de Will Hutton, postat în The Guardian

Europa nu a experimentat nimic din ceea ce se întâmplă în continuu de 70 de ani - expresia evidentă a unei lumi în care ordinea se prăbuşeşte. Milioanele de refugiaţi care fug din calea neîncetatului război din Orientul Mijlociu şi barbarism votează cu picioarele, disperaţi cu privire la viitorul lor. Catalizatorul disperării lor - zdrobirea structurilor statului şi înradăcinarea fundamentalismului islamic în minţile tinerilor musulmani - nu dă nici un semn că va pleca.

Cu toate acestea, există un colaps paralel în ordinea economică, mai puţin vizibil: sute de miliarde de dolari care zboară din economiile emergente, din Brazilia la China, care nu vin cu imagini de femei şi copii în bărci care se răstoarnă. Iar băncile, care au împrumutat miliarde ce nu vor fi rambursate niciodată, nu prezintă videoclipuri înspăimântătoare.

Cu toate acestea, acest colaps ameninţă universul occidental liberal la fel de mult ca unele tirade lansate împotriva refugiaţilor. Fuga de capital şi fragilitatea bancară sunt disfuncţii profunde în modul prezent de organizare a economiei globale, care vor ieşi la iveală odată cu dislocarea economică a lumii reale.

FMI este profund îngrijorat, avertizând la reuniunea anuală de la începutul lunii din Peru despre cele 3 trilioane USD exces de credit la nivel global şi oprirea creşterii economice globale. Dar, deşi se ştie că trebuie să existe un răspuns coordonat internaţional, nici un progres nu este probabil. Strânsoarea filozofiei liberale, anti-statale, ale dreptei dominante politic anglo-saxone în SUA şi Marea Britanie face o astfel de intervenţie la fel de probabilă ca o reglementare în Orientul Mijlociu. Ordinea se prăbuşeşte peste tot în jur şi forţele care ar putea-o salva sunt slabe din punct de vedere politic şi ineficiente intelectual.

Inima tulburărilor economice este un sistem financiar mondial care a devenit ilicit. Bănci la nivel mondial fac acum profituri de o dimensiune extraordinară deoarece fac afaceri între ele. Ca rezultat, puterea bancară de a crea bani din nimic a fost ridicată la un cu totul alt nivel. Că băncile crează credit nu este nimic nou; sistemul depinde de adevărul că nu toţi deponenţii îşi vor dori banii înapoi simultan. Deci, există o tendinţă ca numerarul împrumutat într-o lună să fie redepozitat de către debitori în luna următoare: o parte din acest numerar poate fi re-împrumutat, din nou, într-o a treia lună - în plus faţă de capacitatea de creditare existentă. Fiecare ciclu de creditare creează mai multe credite, şi acesta este motivul pentru care creditarea a fost întotdeauna reglementată cu atenţie de către băncile naţionale pentru a asigura ca împrumuturile vor fi, în general, rambursate şi că există suficiente rezerve de capital.

Apariţia unui sistem bancar global face ca băncile centrale să fie mai puţin în măsură să monitorizeze şi să controleze ceea ce se întâmplă. Şi pentru că puţine ţări limitează acum fluxurile de capital, în parte deoarece doresc acces la credite, numerarul generat din nimic poate fi împrumutat ţărilor în care perspectivele economice arată superficial bine. Aceasta provoacă inundaţii de credit, asemănătoare, mai degrabă, cu mişcările refugiaţilor.

Boom-ul fals, care urmează după tot acest proces pare să justifice creditarea. Preţurile imobiliare cresc. Companiile şi populaţia ajung prea încrezătoare cu privire la perspectivele lor şi împrumută excesiv. Economiile cresc cu mult peste tendinţele de creştere ale ratelor şi totul pare bine până când ceva - un colaps al preţurilor la imobiliare sau al materiilor prime - dezvăluie întregul proces. Banii se retrag la fel de repede precum au inundat pieţele, lăsând băncile şi guvernele în disperare.

Andy Haldane, economistul şef al Băncii Angliei, descrie modelul de desfăşurare a evenimentelor ca o criză în trei-părţi. Actul întâi s-a desfăşurat în 2007-08 în Marea Britanie şi SUA. Încurajate de deceniul precedent de intrările mari de credit absurd generat la nivel global, care au creat boom-uri false, au realizat brusc că băncile lor, prea încrezătoare, au împrumutat aiurea, mult prea mult. Că garanţiile aflate în spatele derivativelor au fost lipsite de valoare. Banii au ieşit, lăsând sistemul bancar al Marii Britanii sfărâmat, şi care a fost salvat de o lichiditate mai mare de 1 trilion de lire sterline şi de injecţii de capital speciale publice.

Actul al doilea a fost în Europa, în 2011-12, când a devenit evident că împrumutul a fost făcut pe presupunerea eronată că toate ţările din zona euro au fost egale. Din nou, bani au zburat şi Europa a reuşit să supravieţuiască numai datorită tiparniţei numite Banca Centrală Europeană şi a măsurilor de austeritate dure în ţări care au supra-împrumutat precum Portugalia, Grecia şi Irlanda. A fost nedrept, dar a mers.

Acum începe actul al treilea, dar în ţările mult mai puţin în măsură să elaboreze măsuri pentru a opri contaminarea financiară şi ale căror bănci sunt mai precare. Finanţarea la nivel mondial a inundat pe lângă aşa-numitele economii de piaţă emergente (EMEs), ţări precum Turcia, Brazilia, Malaezia, China, toate pe baza preţurilor mari ale materiilor prime în timp ce boom-ul Chinei, alimentat de creditări sălbatice, părea că nu se va încheia niciodată. China a fabricat mai mult ciment în perioada 2010-13 decât a produs SUA pe întreaga perioadă a secolului 20. Schema n-a putut rezista şi asta se dovedeşte acum.

Cititorii pot citi articolul complet aici.