Când viaţa bate teatrul - „Copii răi”, o piesă despre cruzimea şi intoleranţa Şcolii

Piesa „Copii răi”- „o felie de viaţă” (cum o numeşte regizoarea)- nu spune doar povestea unei fetiţe persecutate de colegii ei, care, „aşa au văzut la doamna”, ci trage un semnal de alarmă faţă de instituţia care, în loc să ţină aprinsă flacăra cunoaşterii, lasă traume în vieţile celor ce vor fi adulţii de mai târziu.
"Copii răi" în spectacol. În imagine: Ana Maria Irimia şi Raluca Jugănaru
"Copii răi" în spectacol. În imagine: Ana Maria Irimia şi Raluca Jugănaru (Teatru dell Anima)

Universul destul de concentraţionar al educaţiei din România- universul notelor, al testelor, al cataloagelor şi catalogărilor, în care frământările, competiţia şi frustrările compun mai bine din jumătate din timpul unui copil de gimnaziu şi nu creativitatea şi stimularea gândirii- rămâne un subiect de top al dezbaterilor sociale recente. Dar şi de teatru.

Aşa e şi în spectacolul „Copii răi” al Geaninei Hergheligiu, care a intrat în Concursul Festivalului de Teatru Undercloud şi al cărui producător este Teatrul Arte dell Anima. Inspirat dintr-un caz real, Copii răi este un spectacol acut, necesar împotriva sistemului educaţional din şcoli dar şi de acasă, care induce publicului teme clare de reflecţie şi acţiune. Relaţia abuzivă profesor-elev, perpetuarea modelului „pedepsei” ca metodă de educaţie, problema părinţilor neatenţi, problema bullying-ului, a asocierii procesului educaţional cu suferinţa, a conceptelor predate, dar neaplicate, problema copilului de nivel slab care ajunge să fie anihilat de un sistem în care doar „eroii”contează, sunt teme prezente în spectacol.

Spectacolul, care are la bază textul Mihaelei Michailov şi scenografia Ruxandrei Manolovici, începe cu demonstraţia faptului că unui copil nu-i mai rămân din timpul lui de 168 de ore dintr-o săptămână decât 12 ore în care să existe. Şcoala, somnul şi telefonul/calculatorul, ocupă restul. O viaţă furată, ne va lămuri frust şi tăios dar matematic argumentat, Alin Potop, raisonneurul dramei. El, care e, pe rând personaj, narator sau vocea interioară a fetiţei (jucată excelent de Ana-Maria Irimia), va demonta anomalia unui sistem care, creat fiind pentru copii, nu are nimic de-a face cu viaţa, întrebările şi preocupările reale ale acestora. Nici măcar cu setea lor de cunoaştere. Cu înnăbuşirea ei, da. Sau cu aducerea lor la stadiul de roboţi capabili să reproducă ce le dictează „doamna” în caiete şi le scrie pe tablă.

Cele trei personaje: Eleva/Fetiţa/Povestitorul/Mama (Ana-Maria Irimia), Profesoara/Gardianul şcolii/Povestitorul (Raluca Jugănaru), şi Povestitorul/Elevul/Directorul (Alin Potop) demonstrează acest lucru printr-o excepţională interpretare a acestui studiu de caz al fetiţei agresate.

Tabloul vivant, pe muzica din The Wall a lui Pink Floyd ce precede piesa, în care personajele, îmbrăcate în uniformă, execută robotic un fel de marş din care se întrerup din când în când pentru a aranja nişte cuburi imense (mişcarea scenică: Alina Iacov Lazăr), funcţionează ca un preambul: şcoala este, încă, prin metodele ei primitive, rămase din comunism, despre uniformizarea voinţei şi gândirii, despre pedepse şi recompense şi anihilarea personalităţii „beneficiarilor educaţiei” (cum sunt elevii numiţi în documentele oficiale ale inspectoratelor şcolare).

Dar asta e doar o parte a problemei, vârful icebergului. Problema cea mai gravă e cum se transformă copilul sub toată presiunea instituţionalizării lui în timpul celor 12 ani de şcoală (ba chiar mai mulţi dacă socotim şi grădiniţa). Ce mai rămâne din copilul fascinat de a cunoaşte lumea şi pe el însuşi dacă cunoaşterea se reduce la un manual care nu-i spune nimic, iar sentimentele părinţilor oscilează în funcţie de notele cu care vine el de la şcoală?

În acest sens replicile raisonneur-ului ating adevăruri brutale. „Ai 11 ani şi cel mai bine ştii ce înseamna pedepsit. E atunci când ţi se ia ceva. Tu, în fiecare zi, fără ceva. Nu mai întrebi nici de ce, nici pentru ce. Execuţi pedeapsa de azi şi te antrenezi pentru pedeapsa de mâine.”

Profesoara (Raluca Jugănaru), venită din dimensiunea paralelă a adulţilor incapabili să vadă în elevii ei, înainte de toate nişte copiii, afişând o bună-voinţă artificială, nu poate şi nici nu-i trece prin cap să empatizeze cu ei, în vreun fel. De aceea, spre final, când este interogată despre pedepsirea fetiţei, vedem că profesoara este şi ea, la rândul ei, o victimă, pentru că nu înţelege unde a greşit. Nu înţelege nici ea cum a ajuns să o lege pe fetiţă cu mâinile la spate, ea care „n-a folosit niciodată acţiuni violente în educaţie”. Dar, bineînţeles, „acest copil” este de vină, este „un copil rău cu care nici mama ei nu se poate înţelege”. Profesoara va rămâne, pentru că directorul (Alin Potop) aduce argumente că şcoala are nevoie de un „cadru atât de competent”.

Dar fetiţa? Ea fusese pedepsită pentru neatenţia rezultată din faptul că nu înţelegea ce legătură există între democraţia ateniană şi viaţa ei. Dar ce se întâmplă cu fetiţa şi mai ales ce se întâmplă în lumea interioară a acestui copil aflat pe tărâmul dificil dintre copilărie şi adolescenţă, nu preocupă pe nimeni.

Din fetiţa plină de viaţă şi jucăuşă, care construia tot felul de figurine din elastice colorate, n-a mai rămas decât o copilă traumatizată care nu mai merge la şcoală. N-o mai interesează nimic şi nici nu se mai împotriveşte mamei ei care îi promite că o să fie bine la o nouă şcoală.

În final, ca o ironie, vedem că persoana care a fost cea mai empatică la suferinţele fetiţei, este cineva dinafară procesului de educaţie- femeia de la pază (bodyguard-a, cum numesc copiii femeile bodyguard din şcoli). Fără prea multă şcoală, vorbind dezarticulat, femeia era îndrăgită de copii pentru că îi învăţa cum să facă origami. Adică le acorda timp copiilor şi se juca cu ei. Intra în mintea copiilor, ceea ce şcoala, sistemul, care fac mereu caz de „educaţia centrată pe copil” nu au timp să facă.

Cum spune şi piesa, copilul rămâne o statistică, nu o finalitate a educaţiei: „Tu nu contezi. Tu nu ai contat niciodată cu adevărat. Pentru că, în clasa ta, acum, doar eroii se văd (...). ”

Preferinţa regizoarei pentru piese decupate din viaţa reală au la bază nişte întrebări personale. „De ce în clasa I toţi copiii merg cu dorinţa de a învăţa şi de a explora lumea, dar şcoala ajunge să le plafoneze entuziasmul?”, Ce se întâmplă, de fapt? E doar o lume a „calificativelor“ , a „F.B.-urilor” şi a „reuşiţilor”, unde e învăţarea, ca proces misterios al descoperii?

În era internetului, în care toată lumea a auzit de metodele alternative de educatie precum Waldorf şi Montessori şi de faptul că se poate învăţa şi altfel decât prin toceală, e anacronic să mai existe pedeapsa cu catalogul. De ce nu apelează sistemul la ajutorul metodelor alternative? Acolo educaţia nu pune copiii sub presiunea notelor, nu-i împarte în „cei buni” care doar ei vor reuşi şi „cei răi”, care trebuie constrânşi.

La şcolile cu metode alternative de educatie cursurile încep cu o poveste despre lume, univers şi existenţa umană, pe care profesorii o vor dezvolta pe tot parcursul anului, îndrumându-i pe copii, spre segmentele (materiile) de care fiecare dintre ei s-au simţit atraşi. Apoi, îi vor putea conduce şi spre celelalte materii de care nu s-au simţit atraşi de la început.

La noi în sistem şcoala începe cu aceleaşi discuţii despre manualele elevilor şi controalele în hârtiile profesorilor.

Începe şcoala şi, odată cu ea, o lume împărţită aleatoriu în „copii buni” şi „copii răi”, în care „cei buni” nu salvează lumea, iar „cei răi” sunt plasaţi altcuiva, iar cu toţii sunt exmatriculaţi apoi într-o societate care nu ştie ce să facă cu ei.

Spectacolul Geaninei Hergheligiu este, de fapt, un acut semnal de alarmă pentru o astfel de lume.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Cultură