Arbore la drumul mare

Biserica Arbore, monument istoric şi de artă, se află de-a lungul drumului naţional DN2K, care străbate şi localitatea omonimă şi care leagă oraşele Milişăuţi şi Solca, din judeţul Suceava. Ctitorul ei, de la care i se trage şi numele, a fost viteazul hatman Luca Arbore, fiul bătrânului Arbore, pârcălabul de Neamţ.

Ansamblul bisericesc Arbore a fost inclus pe lista monumentelor istorice din judeţul Suceava din anul 2004, fiind format din două obiective: Biserica ”Tăierea Capului Sfântului Ioan”, datând din anul 1502, şi turnul-clopotniţă, datând din anul 1867. În 1993, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) a inclus Biserica Arbore, împreună cu alte şase din Nordul Moldovei, pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul ”Bisericile pictate din Nordul Moldovei”. Celelalte şase, din acest grup, sunt: Humor, Moldoviţa, Pătrăuţi, Probota, ”Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, şi Voroneţ.

Biserica Arbore a fost ridicată între 2 aprilie şi 29 august 1502. Alături de ea, ctitorul şi-a construit şi curtea boierească, astăzi aflată în ruine. Biserica este din piatră, cărămida fiind întrebuinţată doar la bolţi. Înăuntru are plan treflat, fiind compartimentată în altar, naos şi pronaos. Pronaosul, de formă dreptunghiulară, este îngustat printr-un sistem de arce etajate, formând în partea de sus un pătrat, care, prin intermediul pandantivelor, este acoperit cu o calotă sferică. La exterior are aspect de navă alungită, iar intrarea se face pe partea de Miazăzi.

Un element care se întâlneşte doar la Arbore şi la Reuşeni este marea firidă de pe latura de Apus, realizată prin prelungirea zidurilor de Miazănoapte şi de Miazăzi în partea de sus, printr-o boltă semicirculară. În pronaos, pe dreapta intrării se află mormântul ctitorului peste care acesta a ridicat un baldachin în stil gotic, terminat în partea de sus printr-un arc în acoladă, cu o rozetă în mijloc, flancată de stemele heraldice ale familiei. În firida din interiorul baldachinului a fost zugrăvit al doilea tablou votiv al ctitorului, alături de soţie şi doi copii. Celălalt tablou votiv, înfăţişându-i pe ctitor, pe soţia sa, Iuliana, şi cei cinci copii închinând biserica, este zugrăvit în naos.

Pictura dinlăuntru a fost realizată îndată după terminarea construirii bisericii, între anii 1503 şi 1504, deteriorată în timpul campaniei sultanului Soliman Magnificul din 1538 şi refăcută după aceea. După cum atestă o inscripţie din naos, zugrăvită deasupra uşii, în anul 1541, a fost refăcută parţial pictura dinlăuntrul bisericii. Cu acest prilej, Ana, fiica lui Arbore cel bătrân, a poruncit meşterului Dragosin, fiul popii Coman din Iaşi, să zugrăvească şi pereţii exteriori. Se cuvine menţionată îndeosebi ”Cavalcada împăratului Constantin cel Mare”, scenă cu un pronunţat caracter antiotoman, care mai apare doar la Pătrăuţi.

Pictura exterioară, realizată de Dragosin în anul 1541, este, din păcate, foarte deteriorată. Se remarcă firida de pe peretele de Apus, bine păstrată, care conţine scene interesante pentru noua manieră de abordare a portretelor. Din curtea boierească arheologii au scos la iveală fragmente de cahle şi plăci cu motive heraldice, zoomorfe şi elemente decorative gotice, care indică o construcţie solidă şi luxoasă.

Ctitorul bisericii, hatmanul Luca Arbore, a îndeplinit un lung răstimp rangul de portar al Sucevei, fiind unul dintre marii dregători ai lui Ştefan cel Mare (1457 - 1504), sfetnicul de seamă al lui Bogdan cel Orb (1504 – 1517) şi tutorele politic al lui Ştefăniţă Vodă (1517 – 1528). Poate că alegerea hramului ctitoriei sale, ”Tăierea capului Sfântului Ioan”, a fost şi o sumbră prevestire a soartei ce-l aştepta pe vrednicul boier, căci în aprilie 1523 el a fost decapitat la Curtea Domnească din Hârlău, din porunca domnitorului Ştefăniţă Vodă. Atunci, marele boier Luca Arbore a fost acuzat de trădare de către voievod, dar nu a fost găsit vinovat şi nici măcar judecată. După moartea sa, în urma unei alte porunci de-a lui Ştefăniţă, au fost ucişi şi doi fii ai hatmanului, Toader şi Nichita.

Iată cum descrie cronicarul Grigore Ureche, în letopiseţul său, acele tragice evenimente: ”Într-acest an (7031), în luna aprilie, în cetatea Hârlăului, Ştefăniţă Vodă au tăiat pre Arburie hatmanul, pre carile dzic să-l hi aflat cu hiclenie, iară lucrul adevărat nu să ştie. Numai atâta putem cunoaşte, că norocul hie unde are zavistie, ales un om ca acela, ce au crescut Ştefan Vodă pre palmile lui, avându atâta credinţă şi în tinereaţile lui Ştefan Vodă toată ţara otcârmuia, unde mulţi vrăjmaşi i s-au aflatu, cu multe cuvinte rele l-au îmbucat în urechile domnu-său. Ci pururea tinerii să pleacă şi cred cuvintele cele rele (a puhlibuitorilor). Şi acea plată au luat de la dânsul, în loc de dulceaţă amar, pentru nevoinţa lui cea mare, că nici judecatu, nici dovedit au pierit. De care lucru mulţi înspăimântaţi din lăcuitorii ţării au început a gândi cum vor lua ei plată ca şi Arburie, că nu multă vreame după aceaia, într-acelaşi an, au tăiat şi pre ficiorii lui Arburie, pre Toader şi pre Nichita”.

Cronicarul mai scrie şi că decapitarea hatmanului Arbore a constituit începutul unei puternice mişcări boiereşti împotriva lui Ştefăniţă Vodă. Însă, cum se ştie, Grigore Ureche, el însuşi mare boier, ţinea mai mult cu cei din tagma lui, şi deseori dezaproba pedepsirea acestora. Se pare că lucrurile au stat cu totul altfel decât le prezintă el în letopiseţ.

Ştefan al IV-lea sau Ştefăniţă Vodă cel Tânăr a fost voievod al Moldovei între 20 aprilie 1517 şi 14 ianuarie 1527. Era fiul lui Bogdan al III-lea cel Orb şi nepotul lui Ştefan cel Mare. Şi-a petrecut tinereţea în Polonia, Crimeea, Germania şi Constantinopole, unde, ocupându-se de negoţul cu pietre scumpe, s-a îmbogăţit. Din averea sa a plătit Porţii Otomane 220.000 de ducaţi pentru a urca pe tron.

Cunoscând limbile polonă, turcă, latină, germană, greacă, tătară şi armeană, Ştefăniţă a fost una dintre cele mai interesante figuri de domnitori ai Moldovei. Chiar Grigore Ureche admitea că acest voievod ”ar fi putut să fie un mare conducător şi altor ţări”, aluzie la faptul că visul de unire a celor trei ţări româneşti încolţise deja la unii domni şi boieri mai luminaţi. La înfăptuirea acestui vis magnific lucrau neobosiţii Solomonari, unii dintre ei fiind sfetnici de taină ai domnitorilor români.

Există şi varianta urcării pe tron a lui Ştefăniţă Vodă la vârsta de 11 ani. Fiind minor, ţara era condusă de Divan, adică de Sfatul Ţării, în fruntea căruia se afla hatmanul Luca Arbore, ţara fiind închinată turcilor. Cu toate acestea, la 1518, Ştefăniţă încheia un tratat cu polonezii, tratat ce era potrivnic Porţii Otomane. În acelaşi an, tătarii au intrat în Moldova, însă au fost învinşi de domnitorul moldovean, care este ajutat şi de polonezi. Bătălia a avut loc la Ciuhru, lângă târgul Şerbanca.

Ştefăniţă a luat conducerea ţării la vârsta de 11 ani. Mai târziu, a stricat prietenia cu polonezii, fiind jignit de regele Sigismund, care nu a vrut să-i dea una dintre fete de soţie. Atunci, hatmanul Luca Arbore, dorind să fie şi pe mai departe în relaţii prieteneşti cu Polonia, de teama turcilor, a trimis o solie la polonezi. Pentru această ispravă, Ştefăniţă îl ucide şi pe hatman şi pe doi fii ai acestuia. Boierii se răzvrătesc împotriva domnului, însă răscoala a fost înăbuşită şi mulţi dintre răzvrătiţi au fost omorâţi. Cu toate acestea, Ştefăniţă atacă şi învinge o oaste otomană, condusă de Tassa-paşa, ce se refugiase în Moldova, fiind respinsă de polonezi, şi ia o bogată pradă.

Din pricina semeţiei lui, bunele relaţii cu şleahticii, cum li se spunea nobililor polonezi, care nu erau mai puţin semeţi, nu au mai putut fi restabilite. Se crede că acei şleahtici se temeau că domnul Moldovei s-ar putea alia cu turcii, şi, din acest motiv, ar fi pus-o pe însăşi soţia lui să-l otrăvească, la 14 ianuarie 1527. Ştefăniţă Vodă a murit la Hotin şi a fost înmormântat la Mânăstirea Putna. Viaţa lui a fost izvor de inspiraţie pentru piesa ”Viforul” de Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Iată ce de lecţii de istorie poate afla un călător care poposeşte la biserica Arbore! Pentru că veni vorba, de ce regizorii de astăzi nu mai sunt interesaţi de filme cu subiecte istorice? Cum se ştie, istoria noastră este deosebit de bogată, din ea inspirându-se unii dintre scriitorii noştri cei mai de seamă. Şi-atunci?